2014, navigatii si întâlniri. Bilant tardiv al unui an stropit cu apa sarata.

2014 a fost un an plin. Cu multă navigație, cu traversade superbe. Bine-a făcut, că n-am nicio idee când va mai face echipajul lui Roz Avel glisade nebunești pe hula Atlanticului, împins de Nortada portugheză. Pur și simplu nu știu nici măcar când va mai ieși în larg, dintre digurile portului Saïdia… într-o bună zi, poate. Probabil că nu în 2015. Dar am promis un bilanț, asa că hai să-l fac.

După o vara galiciana umeda, dar plina de întâlniri și de prietenie, după o primăvară de regate crâncene împotriva prietenilor noștri din Liga Caravelle, trupa de la Nautico Rodeira, am coborât spre Viana de Castelo, Porto, Lisabona și Algarve într-o viteza nebuna pe care niște bilete de pe blog au povestit-o, aici.

Cristina ne-a însoțit pe o parte din traseu, Adi pe altă parte. Portugalia ne-a cucerit, am parcurs mult prea repede partea nordică și vestică, ne-a rămas un gust puțin amar, de nostalgie, ne-ar place să ne întoarcem, să aprofundăm lucrurile. Toată aventura s-a terminat cu un farniente de vreo zece zile la Ferragudo, în plină regiune Algarve.

Ne-a dat ocazia sa golim niște carafe de Sangria împreuna cu niște prieteni, elvețienii noștri preferați de pe Paquita, împreuna cu care ne făcusem obiceiul de a petrece seara într-un birt din sat. Ne-a dat ocazia sa-l revedem pe Henri, pe care nu credeam ca-l vom întâlni în acest an, și care și-a făcut apariția în locul de ancora de la Ferragudo, într-o seara de iulie, alunecând în liniște pe apa.

O zi și o noapte de navigație cu motor ne-au dus spre partea atlantica a Andaluziei, care ne-a încântat privirile (la Cádiz, unde gratie Sofiei și a lui Jaime am descoperit farmecul frumoasei peninsule andaluze cu bijuteria de oraș plin de istorie…). Totul te îmbie în partea asta a Andaluziei, din păcate n-am făcut decât sa parcurgem în viteza coasta bătută de vânt și stâncoasa cu peisajele ei superbe (somptuoasă, Tarifa, tărâmul european călcat pentru prima oara de războinicii mauri ai lui Tarik, minunate faleze între Barbate si Chiclana)

Această prezentare necesită JavaScript.

După ce ne-am descotorosit (destul de simplu) de Strâmtoare, ajunși în Golful Algeciras, ne trezim în Mediterana, unde am petrecut toată vara, arși de soare. De altfel, chiar pârliți…

Soare andaluz, între Gibraltar si Caleta de Velez, între ALgeciras si Malaga. Unicul « blast », singura surpriză într-adevăr plăcută a fost Granada, cu tot cu drumul cu autobuzul de la Caleta până în cetatea arabo-andaluză. Trecând printre crestele Sierrei Nevada, pe unde se află stațiunea de schi cea mai meridională din Europa, profităm de perspective incredibile înspre marea Alboràn care nu prea ne-a priit. Perkie, săracul, a ieșit definitiv din ritmul lui de funcționar, ca să devină un „workaholic”, într-un ritm de minimum 10 ore pe zi, aproape la fiecare ieșire. Velele? „În vacanta” o să spuneți… halal vacanta, să te scuture hula aia păcătoasă care vine din toate părțile, care solicită articulația ghiului, piesele de fixare a scripeților, palancul școtei randei… totul obosește, greementul, articulațiile metalice, velele și echipajul. Dați-ne o pauza, vă rog, să ne liniștim un pic… A, și ceata. Adi și Roxi, echipieri pentru o săptămână între Cadiz și Fuengirola, pot să depună mărturie în acest sens, te apucă frica pe bune, ca de exemplu la ieșirea din Golful Algeciras, între o mie de cargouri și de ferries care traversează Strâmtoarea înspre Ceuta sau Tanger (futu-i, ce-i asta ? De unde vine zgomotul asta? Ce goarna suna?)

La Fuengirola, în Andaluzia, Roz Avel a primit la bord trupa vesela – fratele căpitanului, soția și cei doi „pusti”. S-au îmbarcat cu tot cu visele lor de vizite în orașe andaluze, de soare, de plajă. Am petrecut doua săptămâni împreună, vacantă, plimbări, vizită în Granada și Velez-Malaga, plajă la Fuengirola și la Caleta, sardine, chipirones, bere, sangria și vin alb. „Cam multă bere și cam mult vin alb” ar spune armatoarea. Cam putină navigație cu vele, ar spune căpitanul. I-am condus la aeroportul din Malaga după două săptămâni și am simțit că s-a golit, brusc, barca. Dintr-o data, nu mai eram decât noi, Gin, cu angoasele  și ideile negre… un gol insuportabil.

La Estepona, am învățat zicala „gallegos y asturianos son primos y hermanos” – de la una din fetele din biroul portului („yo soy de Asturias” ne-a spus, în timp ce ne înmâna cadou o sticla de vin rosu). La Fuengirola, ne-am făcut prieteni. Nelu și Ela, patronii unui restaurant din port, tineri, frumoși, drăguți, ne-au făcut plăcerea de a împărți o empanada gallega cu noi, la bordul lui Roz Avel. Ne-au făcut și plăcerea de a introduce în meniul lor empanada… botezată ad-hoc empanada Nathalie…

Echipa portului ne-a primit ca pe niște prieteni, ne-au făcut o reducere nesperată pe tariful de plin sezon (vara, în Andaluzia, înseamnă infernul arzător al plajelor, infernul sonor al discotecilor de pe cheiuri și infernul financiar al preturilor de sezon în porturi – culmea fiind, pentru noi, Sotogrande, la aproape 90€ pe noapte), ne-au făcut cunoștință cu proprietarul unei galerii din oraș, au încercat în toate felurile să ne ajute sa ținem capul afară din apă. Din păcate, cu prea puțin succes. Așadar cap spre Sud, după 24 de ore de navigație, unele plicticoase, altele agreabile, cam jumătate motor și jumătate vele, la crăpat de ziua vedem în fata etravei Cabo de Tres Forcas, în spatele căruia se ascunde o bucățică de Spania pe pământ marocan – Melilla.

Bine, e clar, pentru ocazia asta am decis să ne împărțim noaptea în carturi. De trei ore, că ne-am zis că fără pilot automat, cu motor, mai mult de-atât va fi greu de suportat. Mai pe seară a început să bată vântul. E bine asa, ne împinge spre sud. „Ce-i mai puțin bine e ca în ritmul ăsta, ajungem la Al Hoceima. Îți atrag atenția că noi mergem la Melilla.” Ultima parte din noapte am petrecut-o singur în cockpit. N-am mai vrut s-o trezesc pe Aglaia. Am stat cuminte la cârmă, supraveghind cargourile și traulerele. Vântul s-a ridicat bine de tot, ne-a dat între 15 și 18 noduri, din NW. Am virat cu pupa în vânt la fix, exact în locul unde pusesem un punct pe hartă. Cred că a virat și el fix în același timp, pentru că ne-am trezit cu vântul exact din pupa, dar cu velele în celălalt bord. Bună treabă…

La un moment dat, un „pom de Craciun” luminat feeric îmi sărea în cârcă, din spate… Ce-i chestia asta?

„Chestia asta” pare a fi un soi de pachebot de croazieră, gen „Costa Concordia”. Sau un ferry, dar unul mare. Mai târziu, la Melilla, înțeleg. Ferries, pe-aici, nu-s ce știm noi de prin Bretania, alea dintre Quiberon si Le Palais. Sunt mari. Chiar mari. Imense. Ca să fiu sigur, și pentru ca era trei dimineața, am făcut un „360°”, să-i las liberă trecere. Hai, du-te, sa nu te mai vad. Fu… să te…

Dis de dimineață, vântul începe să se umfle serios, depășind cu veselie 20 de noduri. Si mai ales se rotește. Termicul de dimineață, compus cu ce rămăsese din vântul sinoptic plus efectul Venturi generat de Cabo Tres Forcas au drept rezultantă un bun travers. Deocamdată e perfect. Dar peste vreo jumătate de oră, vom vira pe tribord, ca să coborâm spre Melilla. Si atunci îl vom avea în nas, în plina etravă. 20-22 de noduri, valuri scurte și nenorocite, cum numai în Mediterana se poate. Abrupte, dacă tot sunt… adâncimea e mică pe-aici, și plin de vase pescărești, nu știu de unde vin dar vin. Si stația VHF, care tot cânta „llamada general, llamada general”. Pe aici, avizele pentru navigatori vorbesc în special de situații de genul „15 persoane, într-o ambarcațiune pneumatică, la derivă în dreptul insulei Alboràn”…  E clar. Candidați la traversada spre Eldorado-ul european. Aveți grija, băieți… în ultimii ani, în Mediterana s-au bătut recorduri după recorduri la numărul de înecați… „Llamada general…”. Iar noi trecem printre digurile unei imense rade, împărțită între Melilla și portul orașului marocan Nador, Beni Ansar. Primul, mai „chic”, supravegheat de o imensă citadelă. Al doilea, prăfuit, cargouri ruginind care încarcă și descarcă, un ferry uriaș, macarale enorme. Pai da, Nador nu e un port de loisir. Acolo e treabă, omule, ai priceput?

La Melilla ești deja în Africa, cu toate ca se vorbește spaniola. E un oraș destul de mic, colorat, cu o arhitectura amestecata, construcții militare de pe la sfârșitul secolului XVIII și XIX, urâte si gri, blocuri cu apartamente degradate de prin anii 50-60, sau mici locuințe individuale, populare și colorate, locuite de marocani de toate vârstele care vorbesc spaniola între ei. Melilla se ascunde în spatele unei „fortaleza” medievale care apără portul, împreuna cu un turn de control impresionant, ținând cont de traficul maritim constituit în special de doua sau trei ferries și câteva mici cargouri care deservesc portul spaniol, ca nu le punem pe alea care se duc la Nador, vecinul marocan.

Melilla este mai ales al doilea oraș spaniol, după Barcelona, în ce privește arhitectura anilor 1900, acel „El Modernismo” iberic, cu celebrul lui reprezentant catalan, Antoni Gaudi. La Melilla, s-a ilustrat Enrique Nieto, un elev și fost colaborator al lui Gaudi, care se instalează în enclava africană în 1909. Nieto prinde rădăcini în oraș, devenind arhitect șef în 1939. Pe când în Catalonia „El Modernismo” s-a dezvoltat du precădere în anii 1900, la Melilla perioada de glorie a stilului a fost în special în timpul celui de-al doilea război mondial – în epoca „de aur” a „protectorat”-ului spaniol din regiunea Rif. Opere arhitecturale Art Nouveau sunt peste tot în orașul african, de la imobilele burgheze din centru până la casele mai modeste din cartierele periferice, care se întind până pe contraforturile aride ale lui Djebel Gourougou.

Migranții subsaharieni. Îi vezi peste tot la Melilla, de la cei care au în buzunar mult doritul statut de refugiat, până la cei care se ascund prin parcuri, stau toată ziua la un capăt de plajă urmărind cu coada ochiului cel mai mic semn de apariție a unui Jeep al Guardia Civil, cei care dorm sub podul care încalecă oued-ul, valea seacă vara ce trebuie că devine brusc, peste iarnă, un adevărat torent sub ploile violente care pot cădea pe-aici. Norii negri ai iernii sunt deviați de Gourougou dinspre coasta Atlanticului, vântul se înfige în pâlnia Strâmtorii Gibraltar, si de la Ceuta la Oran furtunile din Vest sunt de o rara violenta (acum știm și noi…). Chiar de-a lungul magnificului bulevard cu multiple rânduri de palmieri din centrul orașului Melilla (cum se cheamă ? nu mai știu… un general oarecare…)

Oraș de garnizoană, cea mai mare parte a străzilor poartă numele unui general, sau colonel, sau amiral spaniol. Printre ele, două excepții notabile – am văzut o stradă Lyautey, rezident general al Franței în Maroc pe vremea războiului din Rif, si o stradă Abd-el-Krim, marele lui adversar, marele lider al triburilor din Rif, adversar hotărât al colonilor francezi și spanioli, fondator, în 1922, al Republicii din Rif – care în final a fost nevoit sa se predea (Pétain îl înlocuise între timp pe un Lyautey demisionat, iar spaniolii îi trimiteau în Rif pe José Antonio Primo de Rivera himself, și pe un tânăr general ambițios și lipsit de scrupule, un anume Francisco Franco – numai lume bună, oameni care n-au ezitat a folosi, pentru prima dată în istorie, împotriva satelor de civili, armament chimic).

Am stat două săptămâni la Melilla. Ne simțeam bine, chiar dacă de la Cadiz încoace n-am mai regăsit ambianța porturilor de escală din Atlantic, ale „pasărilor călătoare”, relația cu echipaje sosite de nicăieri, franchețea unei strângeri de mâna sau unei palme peste spate, parâma întoarsă în jurul unui tachet la sosire și fraza fatidică pronunțată după zece minute de discuție la capăt de ponton, „hai, veniți la bord, să punem de-o cafea”. Mediterana nu mai e asa, porturile sunt niște sate, cu bisericuțele lor, oamenii își țin bărcile la ponton, semn exterior de reușită socială, le scot două săptămâni pe an și în rest mai vin să dea cu furtunul pe punte, își invita familia și prietenii la un aperitiv și stau toată duminica tolăniți pe terasele care-s cu zecile de-a lungul cheiurilor. Prietenii noștri gallegos care în fiecare sâmbătă sau duminică aleargă în regate printre stâncăriile din Rias ? Sunt acolo, în nord, unde cică e frig și plouă. Nu ne-a plăcut pe Costa del Sol. Cum așa, se simte? Am senzația ca Melilla e altfel, poate pentru ca e africana, în același timp… poate ca „fenomenele” pe care i-am întâlnit pe velierele de la cheiul de recepție au, mai mult decât cei de la Fuengirola, de la Benalmadena (ce oroare…) sau de la Sotogrande, o cultură de călători. Poate pentru ca un spaniol care locuiește la Melilla, chiar dacă e acolo de generații, e deja „pe drumuri”. La Melilla, da, ne-a plăcut.

Un articol drăguț de Jill Schinas, de pe iahtul Mollymawk, despre Melilla, aici (în limba engleza). Un altul, despre particularitățile portului Melilla aici.

Cum se crapă de ziua, ies la plimbare cu câinele. Fac repede un tur prin oraș, pentru cele doua fleacuri pe care le mai am de cumpărat, și pentru câteva fotografi. Pai da, asa e… suntem aici de doua săptămâni, vorbim într-una despre un reportaj video, pe care am vrea sa-l montam la marele fix, la fiecare tura în oraș îmi spun „data viitoare să nu uit sa-mi iau materialul de desen” și până la urma, ne mulțumim cu o serie de poze făcute dis de dimineață, la ora 7:30, înainte de a ridica ancora. E chiar culmea!

Bine, gata, acum o întindem. Mola prova, desfă tot, am lăsat parâma de legare pe fund. Turez un pic motorul – barca pivotează, excelent pasul elicei dacă știi să-l folosești. Gata, ne-am desprins. I-am spus tipului de la căpitănie „Nos vamos a Saïdia. Hasta el año proximo, hombre”. Nu sunt sigur, dar nu m-ar mira să-mi fi răspuns „inch’allah”…

Un picuț de vânt… fain. Aglaia, ridicăm tot ce avem. Of, totuși, e mai bine decât în Andaluzia. Măcar e un pic de vânt. Am calculat, 36 de mile, vreo șase ore. Mda, e drept că acum ne târâm cu 3 noduri și jumătate, dar cică mai încolo se va mai aranja treaba..

Zis și făcut. Spune-mi, vezi norul ala mare, negru, fioros, care vine peste noi, dinspre munții aia de pe la Nador? Ce-i în mintea lui… vine înspre noi, și vântul sufle din vest… Ce-i treaba asta?

Bine, măcar avansăm. Între 5,5 și 6 noduri, și mai avem și un pic de curent favorabil, ne mai dă și el o juma’ de nod. Pe-aici se mai simt mareele din Atlantic. Vezi bolovanii ăia, în față? Sunt insulele Chafarinas. Sau Zafarinas. Promontoriul ăla care se întinde înspre cea mai mare dintre ele este Ras el Ma. Sau Ras el Kebdana. Sau Cap de l’Eau. O să încercăm să trecem printre ele..

„Capitaine, n-o să ne sâcâie spaniolii? Am înălțat deja pavilionul marocan, si trecem din nou prin ape teritoriale de-ale lor?” (pietricelele alea, Chafarinas, sunt posesiune spaniolă. Nelocuite, în afara garnizoanei marinei militare.)

„Nu, nu-ți fă griji. M-am uitat pe hartă. Limita e pe la mijloc, eu am să strâng un pic mai spre insulă, dar pentru cei 500m discutabili n-au să trimită un portavion după noi… Ce ne va sâcâi, mai degrabă, e norul ăla negru, de-acolo din fund.”

Norul ala arată a gren. Mare, negru, fioros.

„Aglaé, coborâm randa. Lăsăm genovezul, vedem noi. Cu motorul în funcție, suntem gata pentru orice. Ai văzut ce mizerie se abate aspra noastră? N-am chef sa ma trezesc cu 40 de noduri în cârcă, între Cap si Chafarinas, sa trebuiască sa ma întorc cu etrava în vânt pentru vreo terțarolă. M-am uitat pe harta, nu-i prea adânc între insule și Cap, n-am încredere.”

Asa că noi strângem randa, iar grenul deviază înspre coastă, și vântul dispare cu totul. Ajungem la Saïdia, în sunetul de motănel al lui Perkie. Gata, am făcut-o și pe asta.

Urmarea, o s-o vedem noi, încet încet.O săptămâna după ce ajungem, în portul Saïdia se vor strânge câteva veliere venite pentru un raliu – mai degrabă asociativ decât cursă – Turul Marocului cu vele.  În port se organizează o zi a porților deschise, vizite cu copii din scoli mai sărăcuțe, care vin să descopere lumea velelor. Cu Little Gu armat pentru ocazii mari, ne propunem serviciile – plimbăm câteva serii de micuți marocani (printre care două fetite care strigă vesele sub rafalele serii „fissa, fissa”, grăbite să-și regăsească trupa de prieteni. Ne lipsea ambianța Grand Largue). Revista „Vue sur Mer Maroc” și asociația „Les Voiles du Partage” (organizatori ai evenimentului) sunt încântați, între cei de pe Hobie Cat, de pe jet-ski, de pe Little Gu și de pe Optimist, copiii au petrecut o după-amiază excelentă. Ne întâlnim mai spre seară la un couscous, la Taberna del Puerto.

În decembrie, înainte de Crăciun, trag o fugă la Timișoara, ca să mă ocup de ultimele retușuri la jurnalul meu de călătorie despre Galicia. Din viteză, particip la o expoziție pe două voci și la patru mâini, cu prietenul meu Dorin « Kiru » Chis, la Oradea. Acuarelele marinarului și fotografiile călătorului, pe tema mării. Normal. Seară de dezbateri, proiecție de film, cu Lucian Ionescu, despre expediția lui de 7 luni în caiac, de la Giurgiu la Veneția, și cu captain Florin despre croaziera lui Roz Avel în jurul Galiciei. Seara de excepție a avut loc după ora închiderii, într-un birt din Oradea, cu Kiru, Lucian, Pilgrim si Sebba, îndrăgostiți de aventuri, pasionați de mare, convivi excelenți și… și prieteni, nu mai încape vorbă.

Una peste alta, anul 2014 s-a terminat cu bine. Anul 2015 începe prost, dar asta e cu totul alta poveste.

Numai bine, tuturor

„Captain” Florin

Primul meu jurnal de calatorie e nascut (ma rog, aproape…)

Mi-e cam frică.

Am muncit mult, de vreo lună și jumătate, la asamblat și paginat, la rescris o parte din texte, la corectat greșelile (mulțam, Martine, mulțam, Pierre, mulțam Aglaé) și la pus toate lucrurile la locul lor. Nu-i chiar gata, dar e pe drumul cel bun. E cam ca atunci când ridici ancora, nu-i asa? Gata, mergem? Stai un pic, că n-am pus ceainicul la loc… Nu-i bai, se rânduie el singur cum luăm un pic de bandă 😉

Zarurile sunt aruncate. O prezentare de tip pageflip e pe net (ați văzut-o în articolul precedent) și proiectul meu de finanțare a fost validat de Ulule. Primii prieteni au răspuns deja „prezent”, ca proiectul să iasă din „incubator” (aveam nevoie de minimum 5 „suporteri” pentru ca proiectul să fie vizibil pentru toată lumea pe sit, altfel putea fi văzut doar pe baza unei invitații). Cum s-ar zice, asta-i deja la trecut.

Acum am nevoie de voi. De voi toți cei care ne-ați urmărit aventurile, care ați tremurat când Aglaé a sărit să recupereze patarațina ruptă în hula și rafalele de la Cabo Ortegal, care ați venit în anexă să ne faceți poze la Escarabote, pe recif, care ne-ați dat multe sfaturi practice când am pierdut elicea pe lângă Cies, acum am nevoie de voi. Dacă v-ar face placere să aveți, pe măsuța din salon sau pe noptieră, un carnet drăguț cu desene din Galicia, vă rog să clicați pe butonul care vă convine. Dar mai ales, vă rog să vorbiți în jurul vostru. Să le trimiteți linkul la toți prietenii, să le povestiți despre acuarelele din Galicia, despre golfuri idilice, locuri de ancoră adăpostite, porturi pitorești, piața plină de peste și de « mariscos », coamele însorite ale munților și plajele cu nisip fin. Si oamenii aceia formidabili. Toate poveștile sunt în acest carnet. Un bonus – coordonatele GPS ale tuturor porturilor și ancorajelor pe care le-am frecventat. Un al doilea bonus – filmul aventurii. Al treilea bonus e unul moral. Cu voi, pentru voi, mă voi simți în stare să continui, să duc lucrurile până la capăt, să public un al doilea carnet, și apoi un al treilea…

Si Roz Avel ne va duce până la Capătul Lumii.

« Până în Patagonia » zise Căpitanul.

« N-am niciun chef să mă duc în Patagonia » zise Aglaé.

Gata, acum știți totul. Dacă a mai rămas ceva neclar, clicați pe imaginea de mai jos.

As vrea să știu dacă se strâng suficienți interesați ca să pot finanța un tiraj tradus în românește. Tipărirea unui asemenea tip de lucrare e destul de scumpă și nu pot asigura singur costurile, deci as vrea să am măcar o vagă idee despre tirajul previzional. Vă invit să clicați aici, pe pagina dedicată unui sondaj de pe site-ul http://www.roz-avel.eu. Pagina prezintă proiectul, pe ea găsiți linkurile spre cele două întrebări pe care mi le/vi le pun.

Mulțam din suflet.

Hai sa va spun o poveste

N-am mai scris demult, n-am mai trimis o newsletter de și mai mult, recunosc, nu sunt demn de titlul de blogger, dar am o scuza. Pe care cred că o să mi-o acceptați.

De doua luni sunt cu nasul în ghidon. De când a plecat dream-team-ul Drăghici din Timișoara, Codruța & Bogdan, Ana & Mihai, am fost tot timpul cu nasul în ghidon. Cu scotele între dinți. Cu sufletul la gură.

Am desenat, scanat, montat, retușat, scris, compilat, corectat și paginat. Am pus la munca prieteni buni (Gioni ești un sclavagist!). Am alergat după timp… am avut și de navigat. Putin, de la Fuengirola la Melilla, de la Melilla la Saïdia. De făcut cumpărături, de bucatarit, de plimbat câinele.

„Si de făcut un dus”, zice Aglaia.

„Bine, și de făcut un dus. Dacă ții tu neapărat…”

Acum totul e aproape gata. La începutul săptămânii viitoare vă voi spune toată povestea. Inch’allah (că tot sunt în Maroc) luni va fi oficial accesibilă o carte făcută-n casă, în careul lui Roz Avel, cu mânuțele noastre, cu pensulele patronului, camera video a armatoarei și multa, multă bunăvoință.

De mâine veți putea să vă bateți pentru jurnalul de călătorie extras din periplul nostru galician.

„Galice celtique, Galice ibérique” este un al nu știu câtelea jurnal de călătorie, ilustrat cu schițele, desenele și acuarelele mele și câteva poze neclare. Dar e un pic mai mult decât atât. E navigația noastră prin Rias, locurile acelea extraordinare, cu o lumină excepțională. E un pic (cam multă) dragoste pentru Galicia, un pic (și mai multă) prietenie pentru toți oamenii formidabili pe care i-am întâlnit, câteva vorbe despre ce se mănâncă, ceva mai multe despre ce se bea. Doua trei lucruri despre istorie, câteva despre limbă. Si despre fiecare port și loc de ancoră prin care am trecut, o schiță-două, un plan, câteva waypoint-uri GPS și niște sfaturi practice.

Puneți-l în buzunar, în rucsac sau într-un colt al mesei de navigație. Si fugiți acolo, în Galicia, că-i tare fain.

un clic pe imagine ca să va faceți o idee.

Navigațiile noastre între Cadiz și Fuengirola, cu Roxi si cu Adi, între Fuengirola si La Herradura cu Drăghicii, și de la Fuengirola la Saïdia, via Melilla – numai noi, câinele și Roz Avel – vă rog să mă scuzați, vi le voi povesti mai încolo. Nu vă faceți griji că am luat notițe…

Numai bine,

El Capitàn

Acuarelele capitanului – târgul de toamna

Echipajul lui Roz Avel, în escală la Melilla – enclavă spaniolă pe tărâm african – se pregătește să plece înspre Maroc. Înainte de a se instala la Saïdia pentru iernat și de a se apuca de lucrările de întreținere anuale, căpitanul sparge preturile la toate acuarelele care i-au mai rămas din colecția Galicia.

Vă doriți un desen frumos? În același timp puteți contribui la finanțarea unui bidon de antifouling, unei foi de șmirghel sau unei pensule.

Astfel dați o mână de ajutor proiectului.

Clicând pe imaginea de mai jos accedeți la galeria acuarelelor disponibile. Dimensiunile și preturile sunt în descrierea imaginilor.

Mulțumesc din suflet tuturor – vă rog să dați „share” acestui mesaj.

clic pe imagine pentru a accede la galerie

Opinii pripite, sfârșit de serie în Portugalia. Roz Avel iese din țara lui « bacalhau ».

Partea a treia – Lisabona – Cadiz. „Nu-ți fa griji, Flo, cum dai coltul la stânga, cum se schimba totul”
Oh, Caraï ! Ca sa nu mai zic de prețul unui loc la ponton…

Lisboa, oraș al poeților, al tramvaiului care se cațără pe coline, al Torre de Belem (într-o gura „lusofona” suna ceva gen B’leym… ), al marilor călători purtați de alizeu, al cartierelor populare, Alfama, veritabilului „hub” urban Caïs de Sodre – gara de metrou, de tren și stație de autobuz pe care am început s-o cunoaștem de când tot ne plimbam prin ea cu un cablu de 10mm pe umăr – al malurilor Tagului lângă care se odihnea în pace un Mousquetaire Club în curs de restaurare.

Lisabona și întregul estuar al Tagului reprezinta o destinație de croaziera în sine. O întinzi spre fundul estuarului, la marina Parque de Naçoes, sau aluneci de-a lungul malului sudic (cel stâng, acolo unde tronează monumentul identic cu cel din Rio de Janeiro) și dacă nu va place, fugiți în fundul bratului care coboară spre portul pescăresc Seixal. Fundarisiți în nămolul tasat de generații de vase de pescuit și fugiți în port sa mâncați o dorada la grătar. Sau niște sardinhas, cum vreți… Noi n-am avut timp, eram grăbiți sa ajungem în Algarve, dar i-am propus lui Adi, echipierul nostru pentru o săptămână, s-o mai lungim o zi prin Lisabona. „Îmi convine perfect” ne-a răspuns, cu accentul lui însorit de băiat de București. „Îmi place de pustiul asta” mi-am spus, imediat după acest scurt schimb de idei. Am luat-o în sus pe Tag, de la fortul Sao Juliao în amonte, și am rămas, dintr-o data, cu gura căscată. De la Cascais la Oeiras, ieri, avusesem deja un mic aperitiv, dar acum… Woauw !

Oeiras

Am trecut de-a lungul lui Torre de Belem cu ochii ieșiți din orbite în fata unui asemenea simbol de nenumărate epopee maritime. Am văzut monumentul dedicat navigatorilor portughezi, opera bizara, care te zguduie, vorbește unui marinar despre marinari. Ne-am umplut de emoție în fata succesiunii de edificii pe malul estuarului, superb și colorat ca un platou de „Bacalhau à la Gomes de Sà”, și dintr-o data, la vederea unui velier cu trei catarge care trecea prin fata noastră, am realizat ca nu demult, cu nici cincizeci de ani mai devreme, colegii lui alergau cu toată velatura întinsa spre bancurile din Terra Nova după același bacalhau. Anita Conti a fost martorul acestei epopei, ea, care povestea în anii 50, de la bordul unui dintre ultimele vase normande armate pentru pescuitul codului, ca pe undele radio din oceanul nordic se auzeau mai mult decât oricine pescarii portughezi și basci.

Lisboa, Torre de Belem

marți, 31 iunie, 09h30, Lisabona, Doca de Alcàntara Lat 38 42.1035 N, long 9 10.1556 W
Meteo matinala, de pe ZyGrib. Nebulozitate 86 %, precipitații posibile. Vânt NW 8-10nd, crescând la 12-15 și întorcându-se NNW în cursul zilei, 15-17nd seara
Cer senin după 15h. Ruta teoretica spre Sesimbra – după baliza verde N° 1 plin sud spre Cabo Espichel (175-180°), apoi plin est (88-90°). Realitatea va fi un pic diferita, dar nu cine știe ce…
La13h15 ne apropiem de Espichel cu viteza amețitoare de circa 6,5nd. Vântul ne ajuta din plin, și curentul portughez care coboară spre sud e de partea noastră. Am calculat ca ar fi bine sa viram cu vântul în pupa imediat după Espichel, dar ar trebui sa facem un calcul strategic complex ca sa decidem care e momentul potrivit – nu prea ma simt în stare sa fac o serie întreaga de viraje, ce mi-ar place cel mai mult ar fi o manevra reușită și apoi sa ne vedem alunecând pe același bord până în fata portului Sesimbra. Ciudățenia în apele portugheze e ca ținând tot timpul același cap GPS (și nu vorbesc despre capul magnetic, ca acolo e o zăpăceală întreaga) de 165°, navigam de fapt pe 180°… asa ca las sa dureze un pic plăcerea. O plăcere și e, pe soarele asta, sa aluneci cu 6,5 noduri și sa te joci de-a surf-ul pe valurile hulei portugheze. Doamne, măcar sa ajungem în port înainte sa înceapă nortada sa sufle din plin, se pare ca de pe înălțimile de lângă Sesimbra se arunca niște rafale catabatice… Gata, viram. Adi, ai grija, stai lângă mine, o sa facem manevra împreuna. Aglaia, te uiți și tu? În caz ca am nevoie de ajutor? 14H20. Gata, toată lumea e pregătită? OK, viraj… PERFECT!

Problema a apărut mai târziu. În fata portului, o linie balizata de doua geamanduri galbene, de genul care semnalizează și năvoadele de ton și cablurile submarine.. Da-mi te rog stația, Aglaia. „Marina Sesimbra, Marina Sesimbra, this is Sailship Roz Avel, do you read me? Over”
Amuzanta treaba asta, sa discuți prin radio pe engleza cu portughezii. Bine ca știu engleza, ca portugheza mea e un pic „scuturata”, deocamdată, și ca generația 30-40 ani de pe-aici nu prea mai știe o boaba de franceza. Nu-i bai, bine ca-mi răspund…

„Am nevoie de un loc pentru o noapte, se poate?” „Ce lungime are vasul?” „13m” „E în regula, intrați în port și marinero va arata locul.” „Moito obrigado”. Si rahaturile alea de geamanduri galbene? „Marina Sesimbra…” le pun întrebarea cheie: „The yellow buoys in front of the entrance, can we pass through?” „Well… well… cred ca da…”. Sper ca crezi bine, fata mea, ca n-am chef sa mai pierd o elice… Până una alta, vreo cinci-sase pescadoare ies din Sesimbra, unul de doua ori mai lung decât Roz Avel, și trec cu nesimțire printre balize… OK, dacă ei pot, cred ca pot sa trec și eu.

Intram în port, baloanele pregătite, nortada ne scutura serios. E exact cum spune Nick Ellis , exact ce povestește ghidul Imray, rafale de 27-30nds. Enervant, ce mai tura-vura. Marinero îmi arata locul pe care ni l-a rezervat, oribil… Imediat după un velier de vreo 15m, dincolo de el tronează alta bestie, ne-om descurca, ca de obicei, dar greu (ca de obicei…) Din prima, nu merge. E clar. Mai dam o tura. A doua – dai un pic de gaz… te prezinți în fata intrării, fix pe mijloc, un pic de schfung la motor… și fix atunci când credeai ca totul e OK, rafala… cea care te împinge în pontonul vecin,exact unde nu aveai balonul ăla de protecție. Ies și mai fac o tura. Aglaïa spune „accelerează”. Nu vezi ca n-are rost? Ne învârtim ca un titirez… De la una la alta, cearta se naște repede. „De ce n-ai pus balon acolo?” „De ce ai ajuns asa de repede?”Mai facem o tura… Roz Avel, ca orice vas, are un bord preferențial, dacă vrei sa te întorci cu 180° e mai ușor prin tribord. Ghinion… suntem pe partea opusa. OK, din prima nu merge, din a doua ne poziționăm fix în axul cat-way-ului bagă mare căpitane, ca suntem OK… și coltul pontonului ne zgârie mortal superba vopsea făcută acum sase luni de Adolfo, la Cangas… pe vreo doi metri! GRRRRR!!!

Adi: „Hai, liniștiți-vă. Nu va mai certați, facem o tura prin oraș și mai vedem pe urma…”
O tura prin Sesimbra te bine dispune, indiferent cum te-ai simți. Port de pescari, barurile tradiționale se amesteca cu câteva restaurante mai sofisticate. Case pescărești din anii 30 lasă loc unor imobile turistice din perioada „de aur” a anilor 80, în care totul devine „design”, la moda, terasele sunt mobilate după catalogul IKEA, dar meniul rămâne același (și ne place…). Peste la grătar, caracois, vinho verde. Si câțiva batatas, sa fie… Adi visează după melcii aia… nu sunt, sau nu-s cei pe care îi vroia el… nu-i bai. Ne punem pe terasa unui mos, meniul scris cam stângaci cu creta povestea ceva de bacalhau… nu (mai?) are… nu-i bai. O dorada prăjită și la culcare!

Sesimbra

Miercuri 2 iulie, 7h30, Sesimbra (se pronunță SeZimbr’, dacă vrei sa te înțeleagă cineva) Lat. 38 26.3394 N, long. 009 06.5741 W
Meteo, ZyGrib, cu o seara înainte. Vânt 9-15nds du NE, nebulozitate 3,8 %, ploaie posibila, câteva picături. Se întoarce spre NNW, 16-17nd pe la prânz
Creste spre 20nd după 14h și scade după 20h Temp. 16° dimineața, 20° peste zi. Vizi. >10nd, Baro 1015.
În principiu, plecam spre Sines, în fine vom schimba capul, spre Setubal, în jurul orei 9h30
Ieșire cu fanfara din portul Sesimbra, spre Sines, cam treizeci de mile mai la sud. Vântul ne împinge amical în direcția opusa, sau aproape. Practic din pupa, nici măcar 8 noduri care fac sa bata velele în toate părțile și avem certitudinea de pe-acum ca n-avem nicio șansă sa ajungem la Sines înainte de ora 6-7, în plina nortada și între zecile de cargouri la ancora… Fraților, ce-ar fi sa mergem la Setubal?

Troia Marina sunt parteneri cu prietenii noștri de la Porto, drept pentru care ne fac automat un discount de 20%. Pare interesant, nu?
OK, merge. Ruta trasata urmează falezele unde se afla locul pe care Nick Ellis îl numea „one of the most dramatic anchorings in North Portugal”. Locul de ancora de la Portinho de Arrabida se lăfăie sub o faleza impresionanta, la adăpostul (de nortada) unui pisc de câteva sute de metri. Problema e ca în fata, e un banc de nisip care închide accesul, nu intri decât dacă ai o harta detaliata a locurilor, pe cât posibil recenta, cu un pescaj de 1,50 ca Bavaria 39-ul lui Nick Ellis, mult curaj și sa intri la momentul potrivit, în funcție de maree. Unele locuri anunță sonde de 1,2m la mareea cea mai joasa. Pentru noi, azi dimineața, nu se arata nimic bun ( Roz Avel anunță un pescaj de 2 metri), mai ales ca ne prezentam la ora refluxului minim, ca sa o luam spre Setubal cu curentul mareei în spate. Deci în momentul în care vedem cifrele de pe sondor scăzând periculos spre 3, îmi spun „Bagă de seama, omule, ai grija!” Ma uit un pic în jur… eram pe cale de a o lua prin exteriorul primei balize verzi… Un tur de timona spre babord și gata… Dar era urgent !

În rest, suntem în Portugalia, superba și decrepita, un minunat edificiu balnear se prezintă ca o extensie a unui și mai minunat castel, care domina șenalul de intrare în Ria de Setubal. 500M mai departe o oribila cimenterie își împrăștie praful pe suprafața apei, în acest golf extraordinar unde se întâlnesc pescadoare, cargouri și veliere de curse. Muntele din planul doi e superb, dar cargourile ruginite care își descarca marfa în portul comercial din Setubal trec la 50m de zidurile castelului… „Oare avem loc amândoi.” se întreabă echipajul, cu ochii pe masa imensa de tabla ruginita precedata de o pilotina minuscula… Uf, am trecut.

După o plaja imensa, la tribord, pe malul din fata portului Setubal, Troia Marina se instalează cu impertinenta cu cortegiul ei de imobile de vacanta, apartamente „chic” și prăvălii cu nume de mărci de țoale la moda. Desigual, desigur… Vocea din stația VHF ne indica pontonul de tranzit. După ce plătim „întristarea” (40€, după deducerea discount-ului de 20% dat de parteneriatul cu Marina Douro) marinero ne propune un loc, în aparenta, la îndemâna. Iar facem stânga-împrejur… iar pe babord… ei bine, asta e, loc ar fi destul chiar dacă rafalele violente de nortada ne scutura un pic. Tipul ne așteaptă pe ponton, ma ghidează, îmi face semne, avanza, capitàn, avanza, Aglaïa sare pe ponton cu „cravata” în mâna, avanza capitàn… NA, FUTU-I, ANCORA!
De la timona, imposibil sa-mi dau seama ca fix în fata etravei ancora lui Roz Avel tocmai distrugea borna electrica de pe ponton… și pustiul ala care-mi zicea sa avansez… OK, nu-i bai, ne aruncam pe ea, cu Adi, cu o trusa de șurubelnițe, cu băieții din port, în juma’ de ora e reparata. Sorry guys… No problem capitàn, se mai întâmpla… portughezii ăștia, asa-s de amabili…

Troia Resort e o mica stațiune balneara ultramoderna, pentru portughezi plini de bani și turiști scandinavi. Exact ce nu ne place (deși n-avem nimic împotriva portughezilor, nici a scandinavilor, orișicât…) Problema se pune când totul pare artificial, ca un joc video căzut din planeta Second Life pe o limba de nisip spălată de Atlantic. Si totuși, chiar dacă pare oribil, dacă-ți dai silința sa treci de ultimul imobil de apartamente de vacanta cu balcoanele lui din sticla securit, ajungi într-o zona lagunara, adăpostită de valurile oceanului de un cordon de dune, și iată-ne pe amândoi, Gin și cu mine, căpitan cu șapcă pe cap, alergând printre movilele de nisip, Gin cărând un trunchi de pin de doi metri între fălci, plini de veselie… oare de ce nu ne plăcea la Troia? Dintr-o data, un univers rupt de mediul plin de hoteluri ultramoderne se ițește printre pini pentru cine are curiozitatea sa treacă de ultimele straturi de flori aliniate cu sfoara. Ne bucuram de plimbarea printre pini și stuf (mai ales eu) și de târâitul buștenilor prin nisip (mai ales Gin)… Gata, amice, e timpul sa ne ducem la culcare. Mâine avem o bucata buna de navigat.

Mici cumpărături. Adi ne încânta papilele gustative cu un superb risotto aux funghi porcini, garnisit copios de niște așchii de parmezan adus special de el de la Parma (unde lucrează „pentru ca toți membrii Comisiei Europeene sa poată să-și facă veacul liniștiți pe FaceBook” cupa cum mi-a povestit el însuși într-o zi). Băiatul asta e echipierul perfect. Hai, noapte buna!

Joi, 3 iulie, 10h00, Troia Marina, golful Setubal. Lat. 38 29.6927 N, long. 08 54.2963 W. Setubal se zice Chtubàl, cu „l”-ul portughez pe jumătate înghițit… altfel nu se poate!
Flux slab de 4-7nd din NNW, coborând sub 4nd spre prânz. WNW la începutul după-amiezii, se întărește 10-14nd și până la 15-18 la lăsarea serii. Mare liniștită, vizi. >10Nm, Baro 1020. Cap după ieșirea din șenalul Setubal – aprox. 190°. Ruta cu motor până la ieșirea din șenal, apoi randa+Gen. Spre seara o terțarolă și genovez rulat la 85%
Ieșirea fără probleme din șenalul Setubal (cu o strângere de inima la amintirea geamandurii verzi pe care era s-o luam pe partea interzisa ieri seara… „băgare de seama!”) anunța o zi de navigație tihnita. N-o sa fie chiar asa, dar gratie calităților nautice ale lui Roz Avel și ale echipajului lui de maeștri vom face o lunga coborâre într-un schuss continuu până la orașul lui Vasco de Gama.

De-a lungul coastei ce conturează „Mar de Sines”, plaje interminabile se înșiruie fără întrerupere. Noroc ca ne-am hotărât s-o luam de-a dreptul, altfel am adormi cu toții în cockpit. Doar atât ca la un moment dat, rafalele încep sa depășească regulat 15nd. Roz Avel avansează cu 6,5 noduri, sub regulator (care de altfel abia reușește sa mențină capul) și căpitanul anunță culoarea. „Cum vad ca scrie 20 pe anemometru, cum luam o terțarolă. OK, armatoare?” „Gata, căpitane.”

Ia te uita, în fata noastră, un velier mic… îl întrecem? Îl întrecem. Ne va lua o ora… Vom avea tot timpul sa-l analizam în lung (nici nu-i chiar asa de mic, până la urma) și în lat. Întâi din spate, apoi din babord, și în final din fata. O terțarolă, genovezul parțial rulat… Doua persoane la bord, cucu! Englezi, Red Ensign. Par simpatici… gata, i-am întrecut. Mai avansam un pic și luam terțarola aia, bine?

S/V ALIBI II

Aglaia sare pe roof, fuge la baza catargului și eu îl împing pe Roz Avel mai în vânt. Prietena noastră hula, umflata bine în după amiaza asta, ne scutura mai tare la noua alura. „Te ții bine, te rog, și te grăbești!” „Da, da, bine…” De fiecare data am impresia ca sunt un diriginte în fata unei clase de copii turbulenți și hiperactivi. Mai asculta câte unul ce zice proful, și cu un aer absent îi răspunde „Da, da, bine…” după care continua sa facă ce vrea. Gata, am luat terțarola aia?

Roz Avel avansează cu aceeași viteza, dar confortul e cu totul altul. Ne scuturam mai puțin și regulatorul își face treaba mai bine. Bravul de Heidi, un Hydrovane, e excelent la orice alura de la vânt strâns până la travers, cu condiția sa depășim 4 noduri. La aluri portante, e alta poveste. Încă n-am încercat chiar toate opțiunile, reglajele, combinațiile de velatura, dar un lucru e clar – e foarte sensibil la reglajul velelor. Ia uite, slăbim un pic palanul ghiului.. YESS! E mult mai bine asa.

Cabo de Sines în vizual. Începem sa ne apropiem, ceva mai încet, de-a lungul unui imens dig care adăpostește marele port petrolier. Tankere, nu se mai termina, și cireașa de pe tort – o grămadă de pescadoare. O sumedenie de fierotenii la ancora sau pe cale de a intra în rada. Nick Ellis ne prevenea în prezentarea lui, e un port comercial deosebit de activ, și la fel și cu pescuitul. Slalom între doua tankere, pe ici, o pilotina pe colo… dar pe ala verde, care ne cade-n spate din sur, l-ai văzut ? Ai grija, știi ce scrie-n Imray, ghidul e prelungit de un rest de zid spart de furtuna, cu o baliza în capăt… nu care cumva sa-încercam sa o scurtam pe-acolo!

Portul de agrement e ascuns într-un intrând al coastei, puțin spre SE de infrastructurile impresionante ale portului petrolier. Un golfuleț drăguț, adăpostit de doua digulete. Spre NW – locul de ancora și geamandurile rezervate în special pescarilor locali, spre SE, pontoanele de la Sines Marina. Niște tipi se agita pe pontoane, discutam prin stație pe engleza, ne fac niște semne disperate, executam un 180° perfect cu oglinda pupa la 5m de pontonul carburant și gata, suntem la post. Perfect, dragul meu echipaj. Mersi, căpitane. Merita o tura pe la Dom Vasco, toată tevatura asta.

Documente, căpitănie, card de acces la ponton, ieftin. Sines e ultra rezonabil, având în vedere calitatea prestațiilor. Hai sa dam o tura prin oraș, sa facem niscaiva cumpărături… Supermercado? La trei kilometri… Aha! În drum spre barca ne întâlnim cu un cuplu de englezi. Hei, îs aia de pe velierul pe care l-am depășit asta după amiaza… „Dacă vreți, treceți pe la noi sa va transferam pozele pe care vi le-am făcut mai devreme… arătați frumos, în lumina după amiezii. Noi, mai încolo puțin, am redus randa. Limita mea e 20 noduri.” „Si eu, dar un pic mai devreme. A mea e la 15…”

Velierul englezesc e s/v Alibi, o fosta glorie a curselor oceanice de la antipozi, fabricat în Africa de Sud. „Încotro va îndreptați?” „Încercam, încet încet, sa ajungem în Mediterana. Nu suntem grăbiți.” Au petrecut iarna, ca și noi, în Galicia, dar ei au rămas în nord, la Viveiro. Probleme cu motorul, mai parșive decât noi… bacterii în motorina. „Si ce ziceti de orasul Viveiro?” „Pai… am învățat sa-l îndrăgim” ne spune doamna… sounds so british, doesn’t it ?

Urcam până în fortaleza locala, traversam orașul vechi și ne trezim într-o serie de case albe, amestec iberic de arhitectura fără farmec din anii 50 și de căsuțe pescărești. Un câine, cățărat pe un acoperiș, ne ia la înjurături. Numai Gin pricepe… Câțiva moși din sat ne îndruma, fără succes. Google Maps, pe smartphone-ul lui Adi, ramâne fara conexiune internet. În final dam peste un Lidl. (Mda, Lidl nu e chiar Pingo Doce, găsim exact aceleași cutii de pateu, paste, usturoi import din Argentina și bere ca într-un Lidl din Bretagne, sau din Timișoara, dar asta e. După trei kilometri…) N-avem încotro, mâine dimineață o întindem… am mai fi stat un pic.
Dom Vasco trebuie ca se uita la noi cruciș. E prezent peste tot, în târgul asta al cărui nobil primar era tatăl lui. Tine crâșmă, strada, tasca, magazin de suveniruri și birt cu sardinhas. Încerc sa mi-l imaginez pe marele călător portughez aterizând în golful Sines și redescoperind locuri părăsite acum câteva secole… cred ca ar fi surprins!

Golful portului din Sines

Mâine, etapa serioasa. 62 de mile, partea cea mai expusa nortadei. Nicio opțiune intermediara, și zmeul zmeilor local, Cabo Sao Vicente, ne așteaptă cu batosul de baseball ascuns în izmene. Plecam din Sines dis de dimineață, cât de devreme putem, și coborâm până la Ponta de Sagres – se pare ca e un adăpost bun, imediat după colt. Alternativa, o jumătate de mila mai târziu – portuletul de pescuit Baleeira, fără marina, dar cu posibiltatea de a fundarisi în securitate (dar pe harta am văzut niște bolovani… prefer Sagres, pare mai curat). Hai, la somn, pe mâine.

Vineri, 04 iulie, Sines Marina, Lat. 37 57.0361 N, long. 8 52.1244 W.
Meteo după ZyGrib, joi seara: flux slab din N cca. 10Nd, crescând spre 11-12 nd și întorcându-se spre NNW pe la prânz. Rafale de 20nd seara în zona Capului
Slăbește peste noapte și se poziționează pe N. Mare – puțin agitata, vizi. >10Nm, eventuale averse dimineață, soare peste zi. Baro 1019.
Echipajul e curajos, bravo lor, cel mai puturos e ofițerul cu securitatea. E drept ca în ultima vreme, cu câți prieteni avem peste tot, n-are prea mult de lucru. Pe scurt, la 8h30 trecute fix părăsim cu regret portul Sines, cap spre Cap. Singurul, unicul, marele. Cel la care se refera Alain, prietenul nostru de pe Video Bleue, când spune într-unul din SMS-urile lui „pozitive” : „Curaj, o sa vedeți, cum dați coltul la stânga, cum se schimba totul”. Mi s-a mai spus – cum cotești după Sao Vicente, cum nimic nu mai e ca înainte… da, da, sigur, ușor de zis!

Ca de obicei, buletinul meteo reprezinta o indicație vaga despre cum va fi vremea. Pe la 10h40, doua ore după plecare, suntem tot cu randa și motor. Perkie toarce la cele 2000 de ture devenite clasice, noi avansam cu 7 noduri GPS și ETA (va aduceți aminte de cursul despre abreviații marine pe care l-am ținut în episodul precedent?) e la 18h30. Asta-i bine, o sa-mi spuneți… mda, 18h30, momentul favorit al nortadei, cam când se vorbește despre rafalele alea de 20-22nds. ZyGrib = scazi trei noduri când prevede vânt slab, adaugi 5-10 când sufla tare. Deci ar putea sa ne aștepte rafale de 30 de noduri, din partea lui Mos Vicente, ceea ce devine serios.

Ca orice navigator de „cursa lunga”, am probleme de conștiință pe teme de energie. Ca orice navigator de „cursa lunga”, visez la golfuri minunate unde ancorezi pe gratis, lagune cu apa turcoaz și cu pești multicolori pe fund, pe care-i vezi perfect la 8-10m adâncime. Problema e ca locurile de ancora mirifice n-au priza pe chei, standard ISO, de 16 amperi. Sursele de energie de la bordul lui Roz Avel sunt, în afara de rețeaua de 220V pe care-o găsim cam în orice marina, doua panouri solare de 100W (pe care le-am asortat cu un regulator MPPT, care zice-se îți sporește randamentul cu 30%), un generator eolian (pe care l-am branșat definitiv de curând, cu ajutorul lui Adi) și alternatorul bătrânului Perkie. Dar uite problema – ca sa umple cu vârf bateriile, alternatorul ar trebui sa furnizeze o tensiune de 14,5-14,7V. Or la 2000 de ture, cum îl folosim în general pe Perkie, alternatorul îmi da 14V, nu mai mult. Drept pentru care sunt tot timpul cu ochii pe monitorul de baterii (pe care-l bănuiesc a fi un pervers manipulator, și asta încă de când am plecat din Arzal) care-mi indica, cu motorul mergând în regim de croaziera, un „aport” negativ de circa 1 amper, când nu-i mai mult… sau mai puțin… ma rog, îmi pierd răbdarea. Deci am niște probleme electrice de care sunt singurul din echipajul care suferă. Totul s-a îmbunătățit substanțial, totuși, de când am instalat noul încărcător de baterii (mulțam Costin, mulțam Javier). Mda, până una alta, totul pare relativ OK, repartitorul de sarcina orientează curentul spre bateria motorului până când e plina, presupun ca peste o jumătate de ora o sa vad pe ecran +5A… inch’allah!

Punct intermediar la 13h12, undeva în dreptul lui Arrifana. Lat. 37 26.8600 N, long. 8 55.1440 W.
Avansam în același ritm, motorsailing, cum ar spune prietenii noștri englezi.
Extras din jurnalul de bord:
Randa+MOT, vânt crescând spre 8-10 kts, NNW, maximum 11 în rafale. O mica hula constanta NW. Am depășit un OCEANIS 40 care plecase înaintea noastră din Sines. Am întâlnit doi delfini. Prânz în cockpit, toți trei, salata de orez. În momentul în care vântul depășește în mod stabil 10-12 noduri derulam genovezul.
ETA 17h30. VIT GPS 7,5kts. CAP 190-192. CER SENIN.

Nu știu ce învârt ăștia de pe Oceanis 40. Au toată velatura, sigur și motorul (trecând pe lângă ei am avut impresia ca vad apa din circuitul de răcire ieșind prin eșapament) și totuși îi depășim în viteza… AHAAAA, am înțeles tot. Tipii sunt în cockpit, cu masa pusa, sticlele de bere-n mâna, și își fac poze reciproc cu falezele portugheze în spate, spre babord. E drept ca e spectaculoasa coasta în zona asta („ancorajul” – e mult spus – de la Arrifana e calificat de Imray ca fiind dramatic – de altfel dacă întârzii înauntru când se umfla vântul și se întoarce spre vest poate deveni cu adevărat dramatic). O înșiruire de faleze stâncoase, cu falii tăiate în piatra, nu mai suntem de-a lungul imensei plaje de la Setubal la Sines. Un aperitiv pentru Algarve.

Pe la ora trei începe sa se ridice vântul. 1-14 noduri, temporar chiar 15. Asta-i navigația cu vele asa cum ne place. Roz Avel aluneca pe hula, practic cu vânt din pupa, ne jucam cu limita ampanajului. Oprim motorul, instalam o frâna pe ghiu și derulam genovezul. Nu de alta, dar trebuie mare băgare de seama, Cabo Sao Vicente nu-i departe. De altfel, la capătul lungii faleze stâncoase, începe sa se ivească și el. Mai încolo puțin, la vreo 120 de mile, Marocul… dar asta, mai târziu. „Șefa, părerea mea e sa reducem velatura acum, până e încă confortabil, în mod preventiv, ca sa dam ocol Capului fără probleme”. „OK căpitane, ma duc.” Împing cârma spre vânt, ca sa poziționez etrava, urcam încet încet, dar durează… e drept ca în clipa în care părăsim alura portanta, cele 15 noduri – care încep sa se apropie de 17-18 – ajutate de hula portugheza, le simțim ca o directa în plina figura, se schimba total ambianta de la bord. Ei, suntem marinari, sau nu? Hai, ia terțarola aia odată.

„Gata, gata, strâng funga și vin.” E formidabila, secundul meu, „first mate” Aglaia. Ar fi în stare sa doarmă în cabina sau în cockpit ore în sir, dar când strig ca vreau „more hands on the deck” e gata într-o secunda. Ma rog, câteodată cinci minute, la modul „stai sa-mi pun ceva pe mine…”

Cabo Sao Vicente. Rafalele, nu mai mult de 25 de noduri, e bine, frumos ca un grătar garnisit de sardinhas grelhadas, la apus de soare. Am lăsat fotografia în sarcina lui Adi, pentru ocazia asta înarmat cu Canonul echipajului, garnisit cu un teleobiectiv. Vorba e ca de la portant am trecut pe travers, și ca rafalele, filtrate de asperitățile falezelor, sunt destul de violente. Nu contează, e superb. Un velier trece între noi și Cap, în sens contrar. Tipul asta n-ajunge la Sines înainte de lăsarea nopții. Presupun ca vrea sa avanseze, sa profite de perioada asta, între zece seara și sase – șapte dimineața, când vântul sufla mai slab (și eventual dinspre țărm). Cât despre Roz Avel, dublează Ponta de Sagres. Dam frumos roata, mai pe departe, demaram motorul și strângem toate rufele… ia uite, un catamaran pe partea aia, doua-trei veliere pe cealaltă… OK, ne punem pe mijloc, un pic spre babord, nu chiar în centru, zona aia mai scobita bănui eu ca trebuie sa concentreze rafalele într-un efect Venturi dezagreabil… OK. Dam cu târnăcopul de fund, 40m de lanț și nu mai discutam atâta. „OK, patron!”

Ghinion. Motorul lui Little Gu n-are chef sa demareze. Dinspre faleze, ne-împinge un curent sever (refluxul e de vina) și vântul la fel (rafale de 25-28nds, anemometrul a văzut si un „3” la un moment dat). Asta e, Gin, te piși mâine dimineață. Dacă o luam la vâsle, cu vântul asta, nu la Ponta de Sagres ajungem, ci la Mohammedia. Ce chestie, ai zice ca a înțeles…

Cabo Sao Vicente

Sâmbătă, 5 iulie, 10h. Enseada de Sagres, Lat. 37 00.1447 N, long. 8 56.4036 W.
Sagres – Portimao, cam 20 Nm, de făcut pe travers cu 12-15 noduri, cer senin, soare, o bucurie.

Gata, suntem în Algarve. Avea dreptate Alain. Am dat coltul la stânga, s-a schimbat viata. Complet.

O dimineață de-a lungul falezelor, ne întâlnim cu tot soiul de veliere, ieșite la plimbare, peste weekend, bărcuțe cu motor ieșite la pescuit, toată lumea se distrează. Chiar și noi. Adi e la cârma, noi urmărim ruta, Gin urmărește zborul goelanzilor în jurul nostru. Câteva limite are și fericirea – de-a lungul stațiunii Lagos se ghicește o zona uriașă dens construita, hoteluri și imobile moderne, un loc unde n-am niciun chef sa acostez. De-a lungul lui Portimao, la fel – pe toată lungimea plajei superbe din fata orașului se întind bare de beton, tot malul drept al lui Rio Arade e umplut de beton, betonul e la putere de la Lagos până aici. Nu contează, noi mergem pe malul celalalt, la Ferragudo. Ancorajul e superb, adăpostit de cele doua diguri care protejează intrarea în estuarul lui Rio Arade, o faleza stâncoasa aduce un pic de umbra pe o superba plaja spre Nord și Est, la capăt – un castel așezat de-a dreptul pe apa, în spatele lui un sat de pescari plin de farmec și un mic port unde bărcile care nu eșuează pe plaja la reflux se leagănă, colorate cu tonurile vii pentru care doar pescarii portughezi dețin secretul. O lume minunata.

Ferragudo, portul pescaresc

Little Gu e armat pentru navigația cu rame. Mergem până în sat, Adi și cu mine (mâine pleacă, nefericitul) și cu Gin, care ne asigura securitatea, ca de obicei. Poate ca reușim sa-i dibuim pe celebrii caracois!

„Doua lucruri regret din toată croaziera asta” îmi spune Adi. „N-am reușit sa fac baie în mare, și n-am reușit sa gust melcișorii aia albi.” Pai cum asa? Pentru baie e cam târziu, dar în mica taberna din strada principala din Ferragudo, pe lângă o halba de cerveja, o vad pe chelneriță punându-ne în fata un castron de melcișori albi… EXCELENTI!
„Îi ducem câțiva și lui Aglaia, bine? Ce părere ai?” Drăguț, băiatul asta, ca întotdeauna… în seara asta, un dineu de adio. Ca aperitiv, alt castron de caracois. Dis de dimineață, după sfaturile cucoanei de la prăvălia din sat, fugim pe plaja sa chemam un taxi. „Suntem pe strada… blablabla…” Adi îi explica în engleza ce scrie pe pancarta din coltul străzii care da spre faleza. „Nu știu unde e aia… nu vreți sa ne întâlnim în piața din sat, por favor?” Pai da, că n-avem încotro… Facem câțiva pași, și ansamblul imobiliar turistic de la marginea satului ni se arata, ca o evidenta… Adi se arunca pe telefon „Vila Castelo cunoști?” „Sigur, ajung imediat.” Gata. Am pierdut (momentan) un echipier, am câștigat un prieten. Mai târziu, din autobuzul care-l duce spre Parma, ne-a trimis un SMS mișcător… dar partea asta ne aparține. Restul îl vom scrie împreuna, în alta etapa. Musai!

La ancora, la Ferragudo, vom sta vreo zece zile. Câteva momente drăguțe… ajungând în zona, imediat după ce trec de diguri, în seara dinaintea plecării lui Adi, ma învârt printre vasele la ancora, ca sa-mi aleg un loc (e frumos aici, liniștit, sigur… deci cam plin). Vad un catamaran galben. „Ce părere ai, nu seamănă cu Paquita?” „N-are cum, vorbești prosti, erau în Maroc și plecau înspre Azore!” A doua zi, prins de îndoieli, după ce îl pun pe Adi în taxiu, dau o tura cu Little Gu… și PE BUNA DREPTATE! Silueta unica a unui Flicka 34 „home made”, galben, cu ochiul lui Horus pictat lângă etrava, nu puteau fi decât prietenii noștri Françoise și Alain, cuplul nostru favorit de elvețieni. I-am cunoscut la Sada, anul trecut, revăzut la Cangas, ne-am scris toată iarna, ne-am urmărit parcursul pe blogurile respective… hei, uite-l pe Alain, în chiloți, la el în cockpit! Un Saludo! Ce mica e lumea navigatorilor…

În alta seara, un velier alb, o carena multi-gurne, elansata elegant, ajunge în estuar la căderea nopții, printre velierele la ancora. Sunt în Little Gu (am stat zece zile în Little Gu, cu câinele la plimbare, după cumpărături, cărând bidoane cu apa…), Nathalie rămăsese la bord. „Heeeeeey! ROZAVEEEEEEL!!!!” Strigatele lui Dominique sparg liniștea (relativa) a serii. E Shenandoah, velierul prietenului nostru Henri, Saint- Bernard-ul nostru de la Playa de Rodeira, care ne-a ajutat sa ieșim dintr-o pasa proasta la Cangas, fără elice. Cu Henri și cu prietena lui Dominique ne-am cunoscut la Escarabote, am cutreierat munții la Pobra de Caraminal, la Piscinas Naturales, la Combarro, la ancora la Playa de Barra, pe Monte de O Facho… prieteni, ce mai. Vin sa se întâlnească cu Remi, alt călător cu vele, al cărui velier masiv din otel se leagănă deja la capătul lanțului, ceva mai în fundul golfului. A doua zi, Nathalie aleargă într-o escapada până la Lisabona. Nu contează, eu o sa ma duc sa beau o bere cu normanzii, ce dacă…
Pe seara, un pui prăjit, la bordul lui „A*” („A point” – vasul lui Remi, amator de calambururi și jocuri de cuvinte). Un echipaj simpatic, o filozofie a vieții pe mare demna de studiat, o seara minunata.
„Ce faceți după Ferragudo?”
„Am vrea sa mergem la Culatra, dar mai degrabă de partea cealaltă a lagunei, spre Faro, la insula Barra”
„Pai si noi am vrea sa mergem la Culatra. Când vreți sa plecați?”
„Am pleca mâine, pe la prânz. Mergem în fata, sa facem un plin de apa și de motorina, și o întindem.”
„Noi o sa mergem pe-acolo peste vreo doua zile. Dacă sunteți și voi, perfect. Dacă nu, punem velele pe bărcuță și venim după voi la Barra.”
„OK, perfect.”
O dimineață calma, ca de obicei, pe ochiul de mare din Ferragudo. Doua veliere normande aluneca spre pasa… salut, băieți, pe mâine!

Roz Avel nu va pleca a doua zi spre Culatra. Cu toate ca am crezut… am luat stația VHF în mâna, dis de dimineață. « Marina Portimao, marina Portimao, do you read me ? Over… » Aveam intenția sa trecem estuarul până acolo, sa luam un sejur de 4 ore (20€ pentru 4 ore, la Portimao… în sezon, o oroare, caraï!) si sa facem niște provizii, apa, motorina, ceva cumpărături. Sa pornim încet spre Culatra, vreo 30 de mile. Problema, la Culatra, e sa intri în Ria Formosa la ora mareei minime, sau după, ca sa nu o iei la deal spre locurile de ancora din laguna cu curentul în nas (poate urca până la 5-6 noduri, chiar cu cei 80 de cai ai lui Perkie e greu de contrat). Asa ca mai stam, calculam, discut cu Alain. Alain îmi spune „Tu vrei sa te duci până la Culatra numai pentru o noapte? Pai o sa fii frustrat…” E drept, e cam idioata socoteala mea… și în final, fără nicio legătură cu Alain, nu ne mai ducem de loc. În momentul în care vinciul aduna lanțul, îi spun lui Aglaia „da puțin înapoi, te rog” și grschtschtsgrrrrr... un zgomot oribil iese din cala mașinii. CE-I CHESTIA ASTA?!?
Cuplul motor-inversor instalat la Cangas s-a deșurubat pur si simplu. Noroc ca nu era vânt… „lasă lanțul pe fund, la loc, încet… încet… ne instalam înapoi la ancora. Mai vedem noi după aceea…”

« Marina Portimao, marina Portimao, do you read me ? Over… » (e drept ca sunt la 500m de noi, Marina „plinidebani” din Portimao). Discuția penibila cu cucoana care tine stația în partea cealaltă a estuarului n-a dat niciun rezultat. Nu putem sa va ajutam, „nu avem dreptul sa remorcam veliere” (ce să-ți spun, 500m, dacă mi-ar merge motorul și as mai avea un echipier, și cu Little Gu as ajunge) „îmi pare rău, n-am nicio soluție sa va propun…” „nu pot sa va ajut, îmi pare rău…” Algarve, pe partea cu Marinas. Ești plin de bani, cu un vas de 500000€ ? Ne interesezi. Nu ? Nu putem sa te ajutam, ne pare rău… Din Bretagne și până aici, e prima data când mi se întâmpla asa ceva.

După doua zile, și câteva schimburi de mailuri cu Costin, cercetări pe net, un pic de speologie în cala lui Perkie, gata. S-a rezolvat. Între timp ne-am făcut niște tabieturi, la Ferragudo. Tanti de la Supermercado a început sa-l cunoască pe el pintor, care i-a arătat schița făcută după biserica din sat, i tal i qual… Moșii care-și beau cafeaua în ultima crâșmă din târg au început sa-l știe și ei pe pletosul ala care-și plimba cățelul dimineața și se oprește la o cafeluță. Si în fiecare seara, după plimbări și alte activități diverse, ne oprim la un pahar de sangria cu echipajul lui Paquita. Lumea merge mult mai bine, de când am comentat-o împreuna, seara după seara, timp de zece zile… Dar timpul trece. Doi prieteni vin la bord undeva, în Andaluzia, și locul care mi se pare cel mai potrivit e Cadiz. Într-o dimineață, cu un mic nod în stomac, vom pleca. E 19 iulie. Plăcerea de a naviga noaptea, magia luminii care se stinge încet încet, soarele care răsare din apa. Prieteni care ne așteaptă la Cadiz, Sofia – fiica lui Javi si a lui Sofia, prietenii nostri din Cangas. si Jaime, sotul ei. Cunostinte noi, Néblon, echipajul lui belgian minunat, Olivier și Chantal. Si „Mounalain”, prietenii noștri de pe Video Bleue 3.
Dar n-am fost la Culatra…

El Capitàn 😉

Opinii pripite din aceeași serie ca data trecută. Roz Avel în țara lui « bacalhau », un pic mai jos, pe stânga.

Partea a doua – Porto – Lisabona. O nortada, când se-ntoarce înspre sud…

Porto e un oraș magnific, plin de cultură, de patrimoniu arhitectural, de istorie. Magnific de decrepitudine, cu casele lui lipite unele de altele de-a lungul lui Douro, și care ar avea nevoie de-o mână de zugrăveală. Magnific cu copiii lui care se joacă pe străduțele strâmte, printre turiștii înarmați cu aparate foto… ați trăit deja senzația ca sunteți inexistenți? Pentru pruncii aia sunteți inexistenți. Li se rupe. Ei sunt de-aici… noi, mâine, plecam.
Noi, mâine, am plecat. Cu Porto am rămas puțin „flămând”, mi-au rămas în minte străduțele din Afurada, dis de dimineață, când Gin și cu mine ne făceam plimbărica matinala.. Spălătorul de rufe municipal, cu femeile îmbrăcate în negru care veneau să-și întindă rufele pe o rețea de sfori susținute de ciudate proptele îndreptate în toate părțile, într-un soi de geometrie savantă dictată de lungimea frânghiilor și de sensul vântului (veșnic schimbător printre colinele estuarului). Cafenelele din Afurada care-și deschid obloanele cu un scârțâit leneș. Pescarii din port care-și beau cafeaua, și se bat pe spate amical. O bătrână care-și strigă plină de bucurie nepotul care fuge spre ea – „Peeeeeeedro!!!”. Căpitanul vechiturii superbe care servește drept bac, și care pentru un bănuț de un euro te trece de pe un mal pe altul. Mi-ar fi plăcut să stau o luna, aici la Porto. O viată, nu, nu cred… deși never say never!

Marți 17 iunie 11h30 Marina Douro, Vila Nova de Gaia, Lat 41 08.6470 N, long 8 38.8710 W
Vânt – 2-3Bf din sector E, slăbește la prânz, întorcându-se spre Nord 11-14nds. Mare – puțin agitată. Vizibilitate +10Nm, cap – 190°, până la intrarea în Ria de Aveiro, apoi la vedere. Baro 1014. Viteza GPS aprox. 5kts, Randa+Genovez, regulator

Împinși cu greu de briza termică a dimineții pe punctul de a se stinge definitiv, înălțăm randa în pasajul de ieșire din estuar. „Asa-i vremea de câteva săptămâni, dimineața suflă din SE. Mai mult sau mai puțin puternic – alegi ce-ți trebuie, îndepărtându-te mai mult sau mai puțin de coastă. E un termic pur. Dacă ai răbdare până la ora două, ai din nord, puternic. Oricum, eu, cu barca mea, dacă n-am măcar 15 noduri nici nu ridic velele.” îmi spune tipul pe care-l întâlnesc în salonul de la Marina Douro, înainte de a pleca. Vasul lui, un monstru de 20 de tone din tablă de otel, de peste 15m, vine tot din Arzal, dar o lălăie pe-aici de ceva vreme. Noi nu, ne grăbim, e musai să intrăm în Ria de Aveiro cel târziu la ora 18.
Putin după ieșirea din Douro, nortada se instalează, un pic peste 10 noduri, soare portughez și celebra hulă din NW. O să ajungem s-o cunoaștem pe de rost, pe hula asta… deocamdată e amabilă dar poate deveni scârboasă rău. Si dacă vântul se întoarce spre sud, cu curentul ăsta permanent N-S pe care-l întâmpină pe-aici, poate să ridice niște valuri urâte de tot. Azi e perfect, o zi de navigație superba.

16h00, în largul lagunei San Jacinto, Lat. 40 48.8110 N, long. 8 44.7360 W. 13-14nds din NW, cap 195°, vit. GPS 5nds
Un mic punct de navigație rapid, doar cât sa-mi confirme estima. Avansăm bine, de-a lungul unei coaste constituite din… plaje, plaje, plaje. Cam pustii. Ajungem rapid la intrarea în Ria de Aveiro, un port bătrân, înfloritor pe vremea comerțului cu coloniile portugheze, înecat în nămol și înfundat în nisipurile oceanului de o serie de furtuni, pe la începutul secolului XIX. După aceasta temporară catastrofa economica, Aveiro cunoaște (și se cam vede) o a doua tinerețe, o puternică activitate portuară bazata pe pescuit și pe comerț. Malurile sudice ale Ria sunt relativ lipsite de farmec. Mai „glamour”, laguna San Jacinto unde ne propunem sa venim să stăm la ancoră cu altă ocazie. Un lucru e clar, va trebui să mai venim pe meleagurile astea, nordul Portugaliei merită cunoscut îndeaproape.

17h45, pasajul de intrare în Ria de Aveiro. Lat. 40 38.4495 N, long. 008 46.0318 W. Sfârșit de flux aici, la intrarea în Ria.
Un efect de bară destul de impresionant, cu vârtejuri violente între cele două diguri, și „cireașa de pe tort” – plin de bărcuțe de pescuit „artizanale”. Asa cum se vede azi, pe vremea asta superbă, cred ca bara e impracticabilă când un vânt puternic din sud se opune curentului refluxului. De altfel ghidurile nautice prezintă intrarea în Ria de Aveiro ca un soi de sperietoare locală… noi, cu experientele „marmitelor” de la intrarea în Golfe de Morbihan și canalele din fața lui Saint Malo, suntem mai puțin impresionabili, și cu toate astea vârtejurile din pasă solicită concentrare maximă din partea skipperului. Curent din pupa, minimum 4 noduri… ce mă preocupa e cum o să facem ca să ne oprim?
Si totuși, unde e portul ăsta? Explorăm locurile de-a lungul Ria, urmând cu strictețe balizajul lateral al șenalului. Probabil că în unele locuri se poate trece și pe lângă, îmi spun, la vederea impresionantelor pescadoare legate de-a lungul cheiurilor. Si mereu curentul ăsta… alergăm cu 7,5 – 8 noduri, cu motorul la ralanti. Ambianță marină de pe vremuri, rugină bătrână, câteva vase superb de decrepite putrezesc de-a lungul instalațiilor portuare uriașe, total incompatibile cu un velier ca al nostru. O goeletă cu trei catarge agonizează la soare, superba carenă din otel transpiră rugină prin toate niturile pe deasupra unor resturi de vopsea albă. Mai târziu, într-un bazin al portului, un venerabil „Vapor” (cuvântul românesc generic își găsește aici tot sensul, e vorba într-adevăr de un vas cu aburi) al cărui nume e însoțit de un port de bază cu rezonantă insulară – Funchal (Madera). S-a legănat ani de zile pe hula Atlanticului, vaporul ăsta. Până una alta, tot mai cautăm din ochi amplasamentul pontonului AVELA, Asociația de Vele din Aveiro, gestionari ai unicului port de agrement din Ria. Un mini șantier naval, cu un slipway noroios și o mică macara, pare echipat de ceva ce seamănă cu un ponton. Facem stânga-mprejur în plin curent. Cam dificil. Ne legăm la ponton, în timp ce un domn, cămașă albă și pantalon „de oraș”, se aruncă înspre noi și ne spune (în franceză, e mai simplu) „Nu puteți rămâne aici”. La văzul celor 3m anunțați de sondor acum, la sfârșit de flux, pare evident. „Trebuie sa mergeți acolo, în fundul Ria”. Observăm în sfârșit o serie de veliere legate de-a lungul unui ponton, câteva sute de metri mai sus. Moito obrigado.
Până apucăm să avansăm puțin, se aude un fluierat de pe malul Sud. Aoleu, e domnul de mai devreme. Îmi face semne. De dumnezeu vrea sa-mi spună, îmi arată spre cer… AH! FUTU-I! O linie electrică! O observ cu un aer îngrijorat. Strângem din cârmă spre malul nordic. Strângem și din fese, cât putem. Cu „burta” pe care o face cablul, pe margine câștigăm cel puțin un metru-doi. Domnul cu cămașă ridică spre cer degetul gros. Gata, trecem. Văzut de pe puntea lui Roz Avel, e stresant. Ajungem la AVELA, ni se face semn de pe ponton, intrăm între două veliere, cam cu lingura de pantofi, înnodam sforicelele peste tot și gata. Putem să ciocnim o copa de vinho verde.

AVELA e un ponton flotant lung și relativ bine întreținut, care aparține Asociatiei de Croaziera Aveirense. Suntem întâmpinați amical, în biroul lor, de cei câțiva benevoli prezenți în seara asta. Le spun o vorbă despre intenția noastră de a pleca devreme. „Pe la ce oră vreți să o luați din loc?” Pe la nouă, le răspund timid… „Pot sa vin pe la 8h30, dacă vă convine… mai târziu nu prea pot, că mă duc la lucru.”. Toți oamenii care însuflețesc asociația asta formidabilă sunt benevoli, ceea ce dă clubului ambianța asta extraordinară pe care am cunoscut-o și la Cangas.
Facem o tură pe străduțele acestei Veneții portugheze, cu canale înveselite de lungi bărci de pescuit cu o etravă ciudată, înaltă și ascuțită, pictate în culori vii, adesea cu cate-un desen cu subiect ușor „sexual”. Vremea a devenit gri, cerul e înnorat, e umezeală iar orașul trăiește în ritmul Cupei Mondiale de Fotbal. Susțin cu toții echipa Braziliei, dacă Portugalia tot a fost eliminată… Noi o punem de-o bere pe o terasă, lângă un magazin de discuri. Fado, bine înțeles. Ne place. La Aveiro o să mai stăm o zi. Dis de dimineață, cu domnul care vine să se ocupe de factura noastră, discutăm puțin despre marile și micile necazuri din viata unei asociații. O asociație de pasionați de vele, sportivi, regatieri dar și amatori de croazieră. „Lisboa, pentru sâmbătă? Vântul suflă din nord, curentul la fel… în mod normal nu-i nicio problemă.” Zilele ce urmează îl vor contrazice, dar știam deja – meteorologia nu-i nici pe departe o știință exactă.
Aveiro igual canale, fado și ovos mollos. Un soi de prăjituri, cu interiorul de o consistentă de ou cam moale, fix cât trebuie de dulci, pe care le găsești în toate Pastellerias din oraș. E specialitatea locului. Ea și sarea exploatata din mlaștinile zonei lagunare, o improbabilă rețea de bazine și de diguri din argilă care-și trăiesc viata în ritmul mareelor și fasonează peisajul într-un mod unic, ca la Guérande, și – o vom afla mai târziu – în regiunea Càdiz.
Noi o vom lua din loc devreme mâine. Un calcul savant îmi dă ora de plecare puțin înainte de mareea maxima – ca să mai câștigăm 50cm pe sub linia electrică, dar ca să n-avem chiar curentul maxim în nas. Pe la nouă vă convine, fetelor?

Joi, 19 iunie, 9h00, AVELA, Aveiro Lat 40 38.7573 N, long 8 39.8010 W
Vânt slăbuț – 1-3 nd din sector S-SW, întorcându-se Nord 10 nd pe după amiaza. Mare – fără un rid. Cerul acoperit, câteva raze de soare.
Vizibilitate +10Nm, cap – 195° până la Cabo Mondego. Baro 1012. Randă+Genovez, nav liniștita la o medie de 5 nd

O zi fără nicio anecdotă demnă de semnalat, care ne-a dus într-un port fără farmec. Ieșirea din Ria de Aveiro (fără probleme – după sfaturile liniștitoare ale tipilor de la AVELA am mai ținut-o tot de-a lungul malului drept – „nu vă faceți griji, aveți minimum 2,50m până aproape de mal”). Am ajuns la Figueira da Foz – FigFoz pentru intimi, primiți pe un ton dezagreabil de marinero de serviciu pe pontonul de tranzit. Omul ne spune că a doua zi deschide la 9. Noi, tare am fi vrut sa plecam devreme… ne propuneam sa ajungem la Peniche până seara… nimic de făcut, se deschide la nouă. Si WiFi-ul lăudat nu bate nici până la primul cat-way.
Rezultat final – o seară penibilă, am căutat ca disperații un bar cu o conexiune WiFi disponibilă (ca sa găsim în final probabil singurul loc simpatic din FigFoz, un improbabil „pub cubanez” – unde chelneri tineri și perfect anglofoni ne-au servit cana de bere cu 1€ cu zâmbetul pe buze, aproape că am uitat de nesimțitul de la recepția portului). Oricum ar fi, FigFoz ramâne un oraș lipsit de caracter și lipsit de interes, o plajă (poate singurul interes) pe jumătate goală la jumătatea lunii iunie… un loc artificial, dedicat vizibil 100% vacantelor de vară.
Si totuși – o concluzie interesantă. Navigând pe linia de sondă de 20m, parcă am întâlnit mai puține flotoare de pescuit decât la sonda de 50m. Te pomenești că depinde ce pește caută, sau că or fi mai puține porturi de pescuit între Aveiro și FigFoz… N-o să știm niciodată. Gin e fericit. Si-a găsit perechea… din păcate, închisă după gratiile unei grădini. Amor, libertate, tristețe… totul are un iz de fado, senhor!

Vineri, 20 iunie, 9h00, Figueira da Foz Lat 40 08.8017 N, long 8 51.5077 W
Vânt – 7-8 nd crescând până la 15-18nd. Se întoarce progresiv spre sud, se așteaptă 15nd spre seară, 20-22nd din Sud în sectorul Peniche și Islas Berlengas.
Baro – 1015. Vizibilitate TB, mare – aceeași hula regulata din NW.

Plecare matinală (9h15…) cu ideea de a împinge barca până la Peniche. Cu previziunile meteo ale serii, rafale și vânt dinspre sud, hotărâm în final să ne oprim la Nazaré. Deocamdată, un flux slab din SE ne scoate din portul de la FigFoz, cu perspectiva unei zi superbe de navigație, soare și exact vântul necesar. Mai târziu o să vedem unde ne-om opri, dar deocamdată totul pare destul de „cool”.

Punct de navigație la 11h48 – Lat 40 02.9800 N, long 8 56.0040 W. Cap GPS 190°
Cu vântul ăsta, e cam greu să ținem capul ideal până la Nazaré. Virăm – o voltă în vânt ca să ne mai îndepărtăm de coastă, încă o voltă ca să revenim pe capul ideal (și să constatăm că ETA degringolează considerabil… acest GPS are un stil personal de a interpreta VMG-ul). Jocul savant al inițialelor este o parte integrantă a jargonului velistic, fie el folosit de regatierii înrăiți (mai ales) sau de croazieriști relaxați (dar nu tot timpul…). Global Positionning System, dispozitiv satelit formidabil care îi permite oricărui marinar modern să scape de obligația cunoașterii științei ermetice a sextantului, ne dă în fiecare secunda viteza-fund (viteza „în coordonate absolute”, adică viteza de deplasare reală a bărcii, ținând cont de toate componentele datorate derivei vântului, curenților marini și a variațiilor subtile generate de hulă – ceea ce rotita cu palete a speedo-ului nu știe sa facă). Calculând – după un program propriu fiecărei mărci și generații de GPS – distanta care mai rămâne până la obiectiv, ținând cont de viteza instantanee, de variațiile trecute și de deviațiile capului, mașina ne dă un Estimated Time of Arrival – ora estimată a sosirii. În acest scop nobil, în funcție de poziția obiectivului final al navigației, aparatul utilizează noțiunea de Velocity Made Good – viteza optimală de apropiere de obiectiv. Noțiune deosebit de interesantă în navigația cu vele, această VMG ne permite să înțelegem cum de în anumite situații, chiar dacă nu respectăm capul cel mai precis și mai apropiat de direcția obiectivului (chiar dacă am strânge vântul cât mai mult cu putință, de multe ori nu se poate naviga fix în direcția obiectivului, iar navigația cu vântul cel mai strâns s-ar face cu sacrificiul unei viteze cu mult mai mici decât cea ideală) îndepărtându-ne cu câteva grade de axul vântului, câștigul în viteza pură poate fi de unu sau două noduri – ceea ce (în ipoteza în care echipajul va manevra voltele cu precizia unor regatieri de pe un Class America și nu va pierde nici o zecime de grad din cap după fiecare viraj) în final ajungem mai repede la țintă, chiar dacă teoretic ruta parcursă e mai lungă. Toată afacerea face parte din folclorul nautic și avem cu toții plăcerea noastră perversă de a utiliza un vocabular colorat și de neînțeles, ca cumva un sinistru pământean să înțeleagă că în final, navigația cu vele e de o simplicitate biblică (oricum începem sa fim împânziți de ski-jeturi pe toate oceanele lumii…)
Decizia e luată, ne vom opri la Nazaré. Mă reped să mai citesc odată ce spune Imray despre acest port recomandat ca fiind „accesibil pe orice vreme”, dar ale cărui faleze dețin recordul mondial al valului celui mai înalt pe care s-a dat cineva cu placă de surf – peste 30m. Se pare că valuri imense sunt curente în zonă. Cum se face? Răspunsul se numește Canhao de Nazaré. Fundul mării, în apropiere de golful în fundul căruia se află Nazaré, se ridică spre suprafață repede de tot, de la 1000m la 150m la câteva mile de mal, creând un soi de platou care cuprinde, ceva mai spre SW, insulele Berlengas, un pic mai sus de Peniche. Ajungând la câteva sute de metri de plaja adăpostită de falezele înalte de la nord de sat, platoul se înaltă iar, în mod brutal. Dinspre insule înspre intrarea în port, o falie în acest platou aduce adâncimile de aproape 1000m până aproape de pasa de intrare în port (la stânga și la dreapta de canhao sondele indică 150m, în dreptul portului indică 1000m – acolo unde platoul e la 35m sub apă, canhao sondează la 650m). Toată această morfologie a fundului produce un regim de valuri foarte spectaculos. Am fost în situația de a le traversa de doua ori într-un sens și de două ori în celalalt și pot să vă confirm – de fiecare dată mi-a cam „țâțâit curul”.
Ajungând în dreptul portului, numărul de flotoare de pescuit creste brusc. Indivizii ăștia n-au nimic sfânt, au pus vreo duzină de aparate fix în fața intrării. Si hula asta din spate, la 120°, care mă leagănă ca pe un balansoar… OK, sper doar că fetele nu-și dau seama că-s puțin stresat. Aglaïa, coborâm randa te rog!

În plină hulă manevra e sportivă. Nu contează, armatoarea e obișnuită. Ne aducem aminte de intrarea în portul Lesconil, cu Gu Bragh, la sfârșitul unui week-end cu flotila de la Grand Largue, cu doi copii la bord, cu educatorul lor în plin rău de mare. În plină hulă, în fața pasei de intrare, o mână pe funga randei, o mână pe sarturi. Maxime, calare pe capota roof-ului, filma manevra. Scabros!!!

În fata intrării ocolim ultimele flotoare decorate cu stegulețe roșii. Valurile par un pic mai mici… „Ia uită-te la pescarul ăsta, intra cu gazul la maxim, și vine puțin mai pe diagonală… cred că știe el ceva. Mă iau după el!”. Ca de obicei, dacă se poate, te iei după un localnic ca să fii sigur. Ochești bine, și cu 20m înaintea pasei de intrare, împingi ferm maneta gazelor. Cu motorul la 3500 de ture, traversez în forță ultimele valuri. Gata! În clipa în care ai trecut de capătul digului, ca prin minune, nu te mai zguduie nimic. Alunecăm lin spre fundul portului. Ce chestie, de fiecare dată sunt nevoit să ridic tonul ca să se miște echipajul cu baloanele alea… „Sunteți gata?” „Hai că mă enervezi, n-am decât două mâini…” Ne ajută și Cristina. Ajungem în fundul bazinului de pescuit, după ce am trecut de „Yacht Club de Nazaré”. În Doca de Recreio, două-trei unități impresionante, câteva vedete cu motor, dar portul – cam gol. Rafale violente ne îndepărtează de ponton. Un tip, vizibil, englez, apare de nicăieri și ne ia o parâmă în mână. Cramponați fiecare de un capăt, Aglaïa, împreună cu el, reușesc cât de cât să tină barca la doi metri de ponton. „Dă-mi mie cravata, te rog.” Pun parâma fetișă a armatoarei pe vinciul focului. Încet încet, câte-un tur de manivelă după altul, barca se lipește de ponton. Armatoarea a coborât, nu știu cum, pe la prova… „E cam înaltă, dar am sărit…” Nu contează, suntem la ponton, în siguranță. Ca de fiecare dată.
Un tur prin sat. Un supermercado, pentru strictul necesar, niște pâine. Un sat ciudat… o doamnă în vârsta, cu costumul tradițional local, o suprapunere de jupoane brodate și o bluză neagră, se zbate pe aparatele de făcut mușchi de pe paseo maritimo. Cucoane cu baticuri pe cap, pe taburete din lemn, laudă meritele unor apartamente de închiriat. Începe vacanța, oamenii sunt grăbiți să le mai iasă un bănuț.

„Mâine plecăm devreme, Cristina. Încercăm să ajungem direct la Lisabona. Dintr-o bucată.”
„Câte ore înseamna asta?”
„Pentru 75 mile? Vreo 12. Dacă e vânt. Problema e că o să fie din prova. O să navigam în volte, cam sportiv. Încă n-ai cunoscut situația asta, asa-i?
„Pentru mine, dacă ajungem mâine, e OK. Indiferent la ce oră. A propos, ce numești tu sportiv?”
„ZyGrib anunță vânt destul de puternic. 15-16nd. Cu coeficientul de siguranță la care m-am obișnuit, contez pe 20-25. Cu rafale. Dacă n-ar fi din Sud… Asta înseamna ca o treime din rută o să avem vânt din față.”

Sâmbătă, 21 iunie, 7h30. Porto Abrigo de Nazaré. Vânt prevazut – 14-15nd, rafale 18-20. Vizibilitate >10Nm. Soare, baro 1012.

Ieșim cu brio din portul Nazaré, de la ponton, relativ adăpostit de micile pale de vânt ale dimineții. Cum suntem afară din port, cum începe încet încet să sufle un vânt adevărat. Palele de vânt devin rafale, suflul sinoptic de 12 devine 15, ca să ajungă repede la 18 noduri. Mă joc cu compromisul cap-viteză, cap-VMG… câteva serii de valuri mai joase îmi permit să strâng vântul mai înspre sud, o serie mai abruptă mă obligă să mă aplec spre sud-vest. SW e mai rapid, clar, dar obiectivul pe care mi l-am fixat, să trec de Berlengas pe un singur bord, pare din ce în ce mai greu de atins. Marea se agita și ea, din ce în ce mai mult, hula clasică din NW se întoarce un pic spre vest si devine din ce în ce mai haotică. Si cu toate astea reușim să revenim regulat pe 220°, capul care ne coboară frumos spre Berlengas. Când ajungem acolo, om vedea.
Valurile devin din ce în ce mai abrupte. Si dintr-o data, când eram într-unul din momentele care păreau mai calme, când reușeam sa strângem vântul un pic mai bine, o serie de valuri puțin mai dure… unul, mai înalt, se sparge în fata etravei, Roz Avel se cabrează, urca pe val, se aruncă în golul de după el, catargul se zbate și crack! Straiul pupa se rupe. Dar povestea asta o știați deja…
„Cristina, îmi pare rău dar ne întoarcem la Nazaré. E ora doisprezece, rulăm focul și dăm drumul la motor. E exclus să mergem până la Lisabona cu catargul în halul ăsta.”
„Nu-ți fă griji, înțeleg, e normal. Important e barca, voi… Cum e, o să vă descurcați?”
„De ajuns la Nazaré, ne descurcam. Cu restul o sa vedem noi.”
Ajungem la ponton, scabros, ca data trecuta. Intratul în port, mai ușor, cu toate că marea e mai demontată, cred că am învățat lecția de la pescarul de data trecută… Cristina se urcă în autobuzul de după amiază pentru Lisabona. Seara, va dormi pe uscat, într-un pat „adevărat”. Iar noi vom începe să cautăm o soluție…

Nazaré, o săptămână în port. Până la urmă, nici n-a fost rău.
Învățăm să îndrăgim satul ăsta. Ne e drag de el, cu piața lui de pește formidabilă, cu casele vechi amestecate cu unele recente, cu tanti de la supermercado care vorbește cu plăcere franceza învățată în anii tinereții, la Paris. Cumpăr două dorade mititele la piață. Stau de povesti cu doamna în vârsta care mi le vinde, eu un pic în spaniolă, un pic în gallego, un pic în franceză și un pic în engleză. Ea complet în portugheza. Moșul ei, după ce le curață, mi le învelește într-un ziar și mi le dă. Moito obrigado.
„Ah, senhor vorbește portugheza?” Nevasta îi explică toată povestea, ca am stat un an în Galicia. Că poate să ne vorbească portugheza, că noi îi vom răspunde în spaniolă și că cele câteva vorbe gallego pe care le-am prins ne ajută să înțelegem aproape tot…
„Aaaahhh…” scoate moșul, total impresionat!
Facem o tură în zona tehnică a portului, să ne uitam la velierul lui Philippe. Philippe si soția lui își pregătesc aici un velier de 56ft din metal, cu care vor să plece în Antarctica. Cum asa? „Dar de ce vreți să mergeți în Antarctica” îi întreabă Aglaïa, incredulă.
„Pentru că am fost deja odată, și n-am putut să stăm decât zece zile. Asa ca ne-am hotărât să schimbăm bătrânul nostru Santorin pentru un vas mai adaptat la genul ăsta de navigațe și să ne întoarcem acolo.”. Lumea circum-navigatorilor cu vele e mică. Acum doi ani, în Brazilia, Philippe i-a cunoscut pe doi prieteni, ale căror aventuri le urmărim de multă vreme – Caroline si Hughes, jurnaliști – fotografi și creatori de video, la bordul unui velier, Loïck, actualmente în Patagonia.
Echipajul lui Oumiak vine, într-o seară, la cină, la bordul lui Roz Avel. Cu ocazia aceasta îl cunoaștem pe inconturnabilul Alec, personajul cel mai „colorat” din Porto Abrigo de Nazaré. Marinar, constructor de bărci din metal, fost „linia a doua” la rugby și, în altă ordine de idei, un adevărat poliglot. „Așadar, bretonilor, cum vă merge?” (aluzie evidentă la Gwenn-ha-du care flutura sub cruceta babord, și la literele LO de sub numele Roz Avel – vasul nostru e înmatriculat la Lorient, în Bretania). Vom afla mai apoi că Alec a petrecut ani de zile în Bretagne-Nord, că era un obișnuit al festivalului de cântece marinărești din Paimpol, că și-a construit goeleta din otel în Saint Brieuc… „Am trecut pe ponton să vă d și eu „catastrofa”… E superb vasul vostru!”
„Ei, chiar asa o catastrofă n-a fost. Ar fi putut…”
„Mda, ar fi putut. Si de ce n-ați făcut un nod la strai, ca niște bretoni adevărați?”
De fapt, Alec, cam asta am și făcut. Am făcut un nod pe cablu, deasupra restului izolatorului spart, l-am asigurat cu toate cordajele pe care le aveam la dispoziție, am întins totul la maximum… „Un tur complet și două chei”. Nodul inconturnabil, prin excelență, împreună cu nodul „bowline”. Avem două pataraține, un catarg supradimensionat… a ținut.
A doua zi – ne pregătim vasul. Mâine plecăm. Straiul pupa, strâns în vârful catargului de Aglaïa, e întins cum trebuie. Pare OK. O să facem totuși cum spunea Philippe. „Nu mai puțin de 60° de axul vântului. Nu mai mult de 25 de noduri de vânt real.”. OK, Philippe, o să încercam. Alec si Dodi vin la bord, să bem împreuna un pahar de bere. Sunt pitorești, amândoi, si drăguți. „Avem o mașină de spălat în magazia din port, acolo unde ne ținem lucrurile… Înainte, cucoana de la recepție le spunea navigatorilor în tranzit „Dacă aveți rufe de spălat, vorbiți cu Dodi și cu Alec”. Si cum făceam câte-o mașină plină de rufe, cum ne bucuram… „Super, avem bani… hai la bere!”
„Se face târziu, spune Alec. Mă duc la bord, să fac ceva de mâncare. Nu te grăbi, vii când vrei” îi spune lui Dodi. Fata se distrează. „Dacă se lungește, aveți să-i împrumutați un sac de dormit, sper…” Sigur că da, omule, avem loc la bord. „Dacă vreți, nu-i complicat, fac repede ceva de mâncare…”
„Ba da, cred că-i cam complicat. Suntem… vegans!”
Când vezi o asemenea forță a naturii, pare surprinzător, și totuși… de fapt, e genul de surpriză care transformă o întâlnire fortuită într-un moment interesant. Pe oamenii ăștia sigur o să-i mai vedem. E genul de întâlnire pentru care am plecat pe mare, la bordul lui Roz Avel.
„Goeleta e gata peste maximum doua luni. E drept că am de terminat barca lui Philippe înainte, dar nu mai am mult. Pe urma o să navigăm un pic.” Alec a pus ochi, de câtăva vreme, pe o bucățică de teren în port. Lucrează pe bărcile clienților cum poate, dar de la o vreme ar vrea să se instaleze, să-și facă un mic șantier aici, la Porto Abrigo de Nazaré. Dodi are barca ei, o superbă unitate din lemn, clasică, pe care o pune la punct încet încet după câțiva ani în Mediterana. Baftă, prieteni. Ne vedem la anul.

Vineri, 27 iunie, 12h30. Vânt – 8-9 noduri din NW. Marea – liniștită, vizi >10Nm, baro 1012. Viteza GPS cam 5 nd. Capul inițial 228°

Capul ăsta ne va duce încet încet printre Berlengas si Cabo Corveiro, fix până la Peniche. O să intrăm în port… cum ziceai, Jean-Jean? „Ca o molie-n chiloți…” Ne oprim la Peniche, liniștiți, 28 de mile. Ieșim din Nazaré, si după ce trecem de inevitabilele 2570 de flotoare de pescuit cu steguleț rosu, ridicăm randa. Cam scârbos, în plină hulă… a se gândi, data viitoare că-i mai bine s-o ridici în port, înainte de a ieși. A se gândi, data viitoare, că trebuie exersată ridicarea velei în mare viteză, ca să nu dureze atâta. De altfel, a se gândi că ar fi bine să navigam mai elegant. Armatoarea… cred că își zice „căpitane, a te gândi să nu ne mai f… la cap!”
Câteva puncte de navigație mai târziu, afacerea e rezolvată, avansăm cu 5,5-6nd pe fund și încep să se vadă bine Berlengas. Un nod de curent din pupa ne ajuta sa înaintăm cu spor, în ciuda vântului, devenit din ce în ce mai leneș. Si dintr-o data, vorbele lui Nick Ellis devin realitate. Cum trecem de linia imaginară dintre Cabo Corveiro, cele 5,5-6 noduri devin 3. Nodul de curent favorabil se transformă în 0,5-1 noduri contrarii. Si nu mai avansăm…
În dreptul promontoriului, un animal flotant ciudat. O mașinărie galbenă, cu o velă de catamaran de curse, un foc mititel (pe care mai degrabă-l ghicim decât îl vedem) ca o lamă de briceag și un catarg… nu înțeleg nimic. Un catarg biped… Si în plus, avansează ca un zmeu. Curent contrar, vânt contrar – și canarul galben e deja la intrarea în port.
Si noi, până la urma, avansăm. Printre flotoarele pescărești reapărute brusc în fata etravei, printre pescadoarele pe punctul de a sosi la destinație, avansăm. Peniche e un port pescăresc deosebit de activ, iar în ce privește marina de agrement activitatea e… cum s-ar zice? Anecdotică.
Intrați în port, cu velele strânse, cu Perkie torcând ca un pisoi, mai rămâne de găsit un loc. Vasele în tranzit, aici, sunt cazate de-a lungul sparge-valului flotant care delimitează „marina”. E drept că-i lung, dar e drept că la ora asta nu mai e niciun loc. Ochim un soi de Endurance 41, un velier de voiaj, burtos și confortabil, vizibil fără echipaj la bord și vizibil la chei de multă vreme. Ne apropiem – încep sa-i explic lui Aglaïa ce să facă. Nu știu de ce, de fiecare dată când ne punem de-a lungul altei bărci, secundul meu frizează panica. Ba că nu-s tacheți, ba că nu-s din alea, ba că nu-s din celelalte… cum o să fac, de ce mă prind? „Ia urcă la bord, si vezi tu pe urmă. Fă ca de obicei, te prinzi de prima chestie mai solidă pe care o găsești, de balcon, de un vinci, și pe urmă ne organizăm… un tur cu parâma în jurul lui și gata… TE ROG SA TE CALMEZI!!! Ia uită-te în spatele tău!”
În spatele ei, doi indivizi se pregătesc să-i dea o mână de ajutor. Unul pune mâna pe parâma de la prova, evident, ca să securizeze vasul, să-i pună o gardă. Celalalt o ia pe cea de la pupa, în același scop. Două-trei rafale destul de seci și aspre ne scutură un pic, dar cu ajutorul nesperat, afacerea e rezolvată rapid. Cine-s tipii ăștia? Primul, care ne liniștește și o rupe puțin pe franceză, e jandarmul de permanență de la bordul vedetei pazei de coastă. Un polițai, na, ce mai. Al doilea îmi tot explica să mai dau puțin înainte, să împing un pic maneta de gaz… încă un pic… „more”… încă… „mehr”… și după al patrulea „mehr” înțeleg. E neamțul de pe velierul ăla superb, rosu, pe care l-am salutat intrând în port, un cuplu, în plina ceremonie a aperitivului… când ne-a văzut aproape de chei și-a lăsat berea și a sărit să ne ajute. Simpatici, veliștii nemți… și nu-i prima și nici ultima dată când constat (va aduceți aminte de Dodi?)
OK, noduri la sforicele, formalitățile terminate (polițaiul „Eu completez toate hârtiile, dar mâine trebuie să vedeți voi cu administratorul portului, pentru plată, etc…” „mâine am fi vrut sa plecăm devreme… la ce oră se deschide?” „9, cel devreme, dacă nu 10…” „păi noi speram sa plecăm la 7h30… „ ”pai na, plecați, dacă trebuie. Nu-i problemă. Aici la Peniche suntem toți simpatici…”
Plimbare cu câinele. „Fortaleza”, superbă. Cartierul vechi, superb. Mica „Padaria” din colțul unei străzi din cartierul pescăresc… nimeni pe stradă, în afară de doua fete „de moravuri ușoare”, ca-n orice port adevărat (nu vorbim despre marinas, care sunt niște avataruri ale societății de consum, palide copii virtuale și umede ale unui parking de supermarket transpuse în universul maritim, aseptizate și închise cu grilaje de oțel, ale căror tastaturi digitale ne pun la adăpost de adevărata viață din port). „Vrei să-ți ținem noi cățelul?” „Nu, mulțumesc, fetelor, eram doar în reperaj.” „Boa noite, amigo...”
Un tip, probabil căzut din pat, trece pe ponton la 6h30 și notează pe un carnețel numele bărcilor… ce-i prostia asta? Polițaiul a zis ca n-avem decât sa plecăm… Eu n-am niciun chef să mă aștepte GNR-ul (jandarmeria portugheză) la ponton, când ajung la Oeiras. „Nu te așteaptă nimeni, nu-ți fă griji, hai, plecăm?” Armatorii ăștia… toți sunt la fel. Dacă pot să tragă administrația în piept… Aglaïa zice pe un ton amabil că-s paranoic și pe un ton mai puțin amabil că-s prost. OK… Notez! Mă duc spre port, la ghișeul unei gherete din sticlă. Tipul e înăuntru. „Se poate plăti cu cardul?” „Nu, îmi pare rău… numai cash!” „Si unde e un ATM pe-aici?” „Ia stai un pic, încui ușa și te duc eu cu mașina.”. Un colt la stânga, unul la dreapta, o bancă, si gata, plata e făcută, putem pleca. Peniche – Lisboa, o etapă de 50 de mile, cu vânt slab. Doar de trecut Cabo da Roca, Cabo Raso și falezele de la Cascais… cică să avem grijă!

Peniche, sâmbătă 28 iunie, 7h30. Vânt – 6-7nd, crescând încetișor până la 10nd. Mare liniștită eventual puțin ridată, aceeași hulă ca de obicei, ceva mai slabă după Cabo Carvoeiro. Baro 1012. Vizi >10Nm, cer albastru, vreme superbă, moralul trupelor – otel inoxidabil. Previziuni ZyGrib – 7-10nd, WSW, întorcându-se W crescând 9-12nds, spre seară N crescând spre 15-18nd.

ZyGrib, acum te cunosc, în general partea din josul scării e optimistă (mai scoți 2-3 noduri din previziune) și partea de sus e încurajatoare (mai adaugi vreo 5-10 noduri). SMS de la Alain. „Atenție degajați clar Cabo da Roca și Cabo Raso reputație proastă am încasat 35nds”. OK, suntem vigilenți. Mă rog, relativ vigilenți. E prea frumos afară, suflă liniștit, prea dinspre larg pentru ca un efect Venturi să fie flagrant… cât despre Cabo Raso, își poartă bine numele, nu-i NIMIC! Dar NIMIC! Un soi de promontoriu la rasul valurilor, bătut de vânt din toate părțile, ciudat… acolo au încasat Alain și al sau Video Bleue cele mai urâte rafale. În ce ne privește, cool. 15 noduri, portant, perfect.

Alunecăm spre intrarea în Tag, de-a lungul lui Cascais. Mie mi se pare frumos. Ce spun, frumos? Somptuos! Armatoarei nu i se pare „nimic, și-așa nu văd mare lucru până la distanta aia…” Un soi de abur, degajat din mare, de la căldură, ascunde oarecum liziera marii, malul nordic al estuarului e puțin flou, dar oricum, e superb. „Uite-te, acolo e Cascais. Pe urma, vezi, sus, Estoril? Si mai încolo e un soi de fort, pe promontoriul ăla stâncos… Sao Juliao, îl vezi? Îl vezi, zi?” „Nu văd nimic.” E drept ca Aglaïa are o acuitate vizuală deosebit de slabă. Navigăm împreună de zece ani, și cu toate astea nu reușesc să mă obișnuiesc. „OK, uite chestia aia groasă de pe mal. Chestia aia mică albă de jos. Acolo, în dreapta, iese un velier… trece pe sub pod.” „Nu văd absolut nimic, nu înțelegi?” „Na, bine, dincolo de chestia aia de după treaba aia de lângă schema aia, acolo e intrarea în marina Oeiras. Mergem până acolo, dăm jos velele. Avem 2-3 noduri de curent… ce facem, unde ne punem? Ia uite, pontonul carburant… Ce canal VHF au ăștia? Sigur nu e 09, tocmai am încercat! Ei, asta e, ne legăm aici. Futu-i, nu-s gata! Pregătește cravata, repede! Zut, zut, zut, tuna Aglaïa… Vii cu viteză prea mare! Bat un pic înapoi, de obicei pasul elicei mă ajuta să pivotez… rafalele astea perverse care mă împing cu nasul în ponton! CE PORCĂRIE! VOPSEAUA!!! SUPER-VOPSEAUA LUI ADOLFO!!!”
Știi ce-înseamna „am muscat din ponton”? Na, acum eu știu.

Restul a fost cool. Sforicele, balonașe, totul OK. Mergem la Marina, la birou puștii ne zic că putem sta acolo până mâine, plătim, ne punem la o masă pe o terasă, în vitrină – picturile de pe digul de la Horta, pe care toți navigatorii care au trecut prin Azore le cunosc (hei, Aglaïa, ai văzut cum se cheamă birtul? Peter Café Sport Lisboa…) și îl așteptăm pe Adi. Adi e tipul ala cu rucsacul în spate, vezi, ăla care vine dinspre intrare…

Mâine ne mutăm la Doca Alcàntara, aproape de centru, în plin estuar al Tagului. Facem puțin turism, pe urma o întindem spre sud. Porturi de care ne e puțin frică, nortada adevărată, hula aia mare de la sud de Cabo da Roca, Cabo Sao Vicente și rafalele lui de 30 de noduri… dar asta-i pe urma. Deocamdată ne calmăm, dormim, vizităm orașul. Mai vedem pe urmă.

Boa noite, amigos
El Capitàn

Opinii pripite despre navigația în Portugalia, sau cum să cobori în mai puțin de-o luna, de la Vigo în Algarve. Roz Avel în țara lui « bacalhau ».

Partea întâi – Cangas – Porto. Vinho verde, sardinhas, azulejos.

O lacrima mica. Prietenul nostru Javier a rămas pe ponton, uitându-se după noi, înspre larg. Avem prieteni buni, la Cangas. Am devenit prieteni ai Cangas-ului. Ce spun eu ? Am devenit de-a dreptul niște cangaceiros adevărați, mâncători de poulpo a feira, de chipirons, obișnuiți ai terasei de la Café National și ai tavernei El Portujès, ai magazinului de fructe Katuxa, al pieței de peste și al alimentarei Dià de pe Avenida de Bueu. Plimbăreți cu câinele prin fata pe la Fàbrica Masso. Plimbăreți fără câine pe plaja de la Rodeira. Nu suntem prea tari în gallego dar avem multa bunăvoință. Dar toate astea au rămas în urma lui Roz Avel. Velierul împinge de zor valurile dincolo de digul fluierător de lângă șantierul lui Adolfo Gallego. Împingem puțin maneta de gaz, punem capul înspre La Borneira și ne hotărâm sa navigam de-a lungul insulelor Cies, cică sa le vedem mai de-aproape. Echipajul se simte bine și Cristina, noua noastră colega din cabina de la prova, n-are rău de mare. Sub soarele galician, plimbărica asta cu aroma de fado începe frumos.

Joi, 12 iunie, 13h30, Cangas do Morrazo, Lat 42° 15,64N, long 8° 46,76W
Vânt – 3-4Bf din S, întorcându-se spre SW, apoi W. Marea – liniștită spre ușor agitată. Vizibilitate +10Nm, cap – la vedere, înspre Islas Cies, via La Borneira pe lânga « bateas » dinaintea plajei Aréamilla. Baro 1020.
Viteza GPS 3-4kts, cu motorul la 1800 ture.

Ieșim din Cangas împinși de o ușoară briza, din sud, nu-i chiar ce era prevazut pe ZyGrib dar în Ria vântul e luat prizonier de diferitele efecte Venturi generate de toate promontoriile succesive. Dupa Punta Baléa și La Borneira, se instalează în sectorul vestic, și când ajungem înspre Cies Nord-Vestul prevazut ne întâmpina, cu „palme” de 16-17 noduri. Avansam cu motor, ca sa-i ascultam cu atenție torsul de motănel. Suna bine. Ne hotărâm sa fundarisim ancora la Playa Barra, exact în același loc în care am petrecut noaptea acum aproape un an. Picnic în fata plajei, la ancora, o premiera pentru Cristina. „Târnăcopul” e pe fund la ora trei fix, salata e în farfurii, douăzeci de minute mai târziu toată afacerea e în stomacurile noastre înfometate de primele ore de mare după noua luni de stat în port.
16h00, Praia de Barra. Lat 42° 15,17N, long 8° 51,33W
Excelent loc de ancora, la intrarea în Ria de Vigo, venind dinspre nord. Mai exista unul, mai mititel, chiar după promontoriu, în vârful peninsulei Morrazo, după Cabo de Home, dar încasează toată hula din Canal de Norte, din câte spune Luis.
Vântul trece la NW, apoi la N, 6-8 noduri, crescând până la 10 în Canal de Norte. Marea devine din „ușor agitata” în „agitata”, valuri mititele scutura estuarul, vizibilitatea e excelenta, peste 10 mile. Viteza-GPS între 2 și 6 noduri… înspre Canal de Sur vântul cade complet. Rulam genovezul, cap spre Baiona cu randa și motor. Sosire „somptuoasa” în plin apus de soare, însoțiți de doi delfini care ne urează „bine ați venit” la intrarea în zona de ancora din Baiona. Croaziera începe frumos.

vineri, 13 iunie, 11h00, Baiona. Lat 42 07.25 N, long 008 50.33 W
Vânt – 6-8 noduri din NNW. Mare – liniștită spre ușor agitata. Vizibilitate +10Nm, cap – la vedere, spre insulițele din fata Baionei, apoi spre Cabo Sileiro și în direcția Viana de Castelo – plin sud, pe 180°. Baro 1020. Viteza GPS 5-6 noduri, apoi 6-7noduri, curent spre Sud aprox. 1Nod până la Rio Lima.
Motor și randa până la Islas Seralleiras, Ulterior randa+Ge+motor.

12h30, Islas Serailleras
Nu pot sa ma împiedic sa ma uit în apa. Nu pot. Si privirea pe care o arunc înspre Cies, mai departe, e cam îngrijorata. Cu toate astea, toată dimineața, pe o vreme superba, alunecam spre Cabo Sileiro pe o mare fără cea mai mica cuta. Un flux ușurel din NNW ne umfla puțin velele, dar e evident mult prea ușurel ca sa ne împingă până la Viana înainte de lăsarea nopții. Așadar facem apel la cei 80 de cai din herghelia lui Perkie.
16h00, în dreptul intrării spre La Guardia și în estuarul lui Rio Minho, la limita între Spania și Portugalia.
De un an aștept momentul asta. Asa ca sub uralele echipajului și însoțiți de giumbușlucurile unei turme de delfini, coborâm pavilionul spaniol și îl trimitem sub cruceta tribord pe varul lui rosu-verde. E frumos drapelul portughez, cu decorația lui aurita pe fond bicolor. Si flutura frumos între sarturi. „Strânge funga la maximum, ți-am zis!”
„Nu, iar o sa se strice de atâta frecat pe sarturi… Îl lăsăm un pic mai jos.”
„Eticheta maritima spune clar. Toate pavilioanele se ridica până la maximum. Lipite de cruceta. Altfel arata aiurea.”
„Ei, o sa arate aiurea și gata. Eu nu mai am chef sa tot cumpăr la pavilioane de curtoazie toată ziua buna-ziua.” Articolul numărul unu. Armatoarea are întotdeauna dreptate.
Asa ca pe furiș, un pic mai târziu, am strâns la maximum funga și am lipit pavilionul de cruceta. Ce mai tura-vura, arata aiurea.

19h30, Doua mile în interiorul lui Rio Lima, pontonul de tranzit de la Viana do Castelo.
Intrarea în Rio Lima nu ne-a pus nicio problema. Cu curentul în pupa, alunecam cu cel puțin 6 noduri, cu motorul la ralanti. Clar ca-i curent. Sa vedem cum o sa fie la gura portului, în ghid se vorbește despre un pod, despre un portal, ca portul se deschide la anumite ore… ia vezi, ce-i cu tipul ala care ne face semne?
Gata, suntem buni de-o tura în interiorul portului. „Ce lungime aveți?” își scuipa plămânii de pe mal un marinero într-o franceza perfecta. „13m”. „Na, asta e… prea lung. Mai bine va pun afara, pe pontonul de tranzit. Hai ca va aștept acolo sa va ajut.”
Încă un tur de onoare prin Rio Lima. La ieșirea din bazinul portului, un trunchi imens de eucalipt ne evita la mustață. Noroc cu el, ca noi nu-l văzusem… Marinero-ul ne ia parâmele, noi ne lipim de ponton la perfecție, fix în fata unui Super Maramu sclipitor bătând pavilion elvețian. Un cuplu în vârsta, mai târziu vom afla ca așteaptă sa se întoarcă vântul dinspre sud, ca sa urce spre coastele franceze. Până una alta, cu nortada de zilele astea, mai stau un pic aici, în Rio Lima. Si Viana e un oraș superb.

Viana ne primește cu o Fiesta Medieval care umple târgul de lampioane și stegulețe. A doua zi Cristina o întinde prin oraș, sa se joace de-a turismul, eu o întind sa ma joc de-a artistul. Armatoarea o mai întinde prin barca. Viana, minunata, se topește sub soarele portughez. Frumoasa, în straiele ei negre, legănată de cântecele medievale care se scurg din difuzoarele semănate pe toate străduțele din cartierul vechi… În sfârșit călători. Din nou.
În seara dinainte, un pahar de vinho verde. Ne lipsește puțin Galicia, cu paharele de Albarino însoțite fără excepție de o farfuriuță de pinchitos, hai, mai ia și o bucățică de tortilla, și poate guști și doua-trei mejillones. Aici, nada. Vinul (de altfel excelent) și gata. Asta plătești, asta primești.
Pingo Doce. Nu mai suntem în Galicia, nu mai întâlnim aceleași firme. Multe mărci pe care le-am lăsat în urma noastră în Franța, Era Immobilier, Afflelou, dar pentru aprovizionare, cel mai bun e Pingo Doce. O punga mare de sardinhas pentru o punga mica de euro. Frumoase, strălucitoare, argintii. Își vor încheia cariera în tigaie, cu câteva legume, niște batatas… o plăcere.
Bate cineva în coca. E ora siestei, da, da, dom’le, stiu, tipul ala ne-a spus chiar când am pus piciorul pe ponton „atenție, aici nu mai sunteți în Spania, aici nu se face siesta!” dar nu-mi pasa, fac ce vreau, sunt capitàn la mine pe vas…
„Would you mind moving a bit your boat ? I’ll help you…”
Marinero-ul de serviciu de azi nu știe franceza. E un pic mai în vârsta decât cel care ne-a primit ieri, și ne arata un velier imens, din otel, pavilion german, care se învârte roata așteptând sa se facă loc la ponton. Până tragem de parâme amândoi, a intrat deja în port. Știe el de ce… în spatele lui așteaptă un alt vas, stând ca pe ghimpi sa se lipească de chei, și nu-i mic… Victory 57, Pavilion englez. Red Ensign. Un mos, la cârma, o superba tipa cu trăsături asiatice pe punte și un tip mușchiulos cu freza de parașutist la prova, cu baloanele de protecție în mâna. De unde mai vin și ăștia? Aha, Jersey, OK, am înțeles.
Victory-ul 57 se apropie de chei, scoțând regulat zgomotul caracteristic de oala sparta al truster-ului. Ah, elicile astea de prova, cine le-o mai fi inventat… nu mai are nimeni răbdare sa manevreze ca lumea. Marinero – din ce în ce mai alb la fata. Îl liniștesc.
„Don’t worry, we’re here, we’ll give you a hand.”
Tipul ala mușchiulos îi întinde lui Aglaia o parâma, sa pună un „spring” (o „garda” – parâma traversiera care împiedica vasul sa se plimbe de-a lungul pontonului). Ghinion, uitase sa-l lege de tachetul de pe puntea bărcii… Noroc ca frumusețea asiatica ne arunca alta. Bine fixata, de data asta. „OK, I’ll make a spring with this one” îi spun. Moșul nu se mișcă de la cârma. Jersey, ce mai.
Gata, barca s-a oprit, la capătul inerției, frânata de spring. Marinero începe sa aibă o culoare normala. Moșul, tot lipit de cârma… Jersey, ce mai.
Mai târziu, la căpitănie, marinero nu mai știe cum sa-mi mulțumească. Hai ca te trec în categoria „sub 12m”… și la duș va le las pe gratis… și mașina de spălat… „Voi ați fost amabili. Nu-s multi skipperii care dau o mâna de ajutor, pe-aici.”
A doua zi, o luam din loc. Următoarea etapa – Porto, Marina Douro, la Vila Nova de Gaia. De la Viana vom rămâne cu amintiri excelente.

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminica, 15 iunie, 11h15, Viana Marina. Lat 41 41.55 N, long 008 49.28 W
Vânt – 12-14nd NE, raf. 17-18, slabind pe la prânz la 3-4nd, crescând la 14-15nd în jur de 14h
Mare – usor agitata. Vizibilitate +10Nm, cap – la vedere, apoi 206° pâna la intrarea în Douro. Baro 1020.
Viteza GPS 5-6nd, apoi 6-7nd, curent spre Sud aprox. 1Nd pâna la Rio Douro.
Ridicam randa cam încet în canal la Viana, ruta cu Randa la o tertarola si genovez, SSW.

Am ridicat randa cam „alene”. Pierdem timp, căpitanul se supară. Pe la prânz, vântul, cu o buna componenta termica, se întețește, cu rafale la 17-18 noduri. Doua cargobot-uri mititele înaintează spre Leixoes, partea proasta e ca flotoarele pescarilor sunt mult mai dese decât în Galicia. „Îl vezi, Cristina? Asta-i inamicul public numărul unu în momentul de fata. De asta trebuie sa ai grija.”
11h30, de-a lungul kilometrilor de plaja din nordul Portugaliei, randa la 1 banda si genovez
Odată ce vântul binevoiește sa înceteze sa se învârtă și se instalează pe sectorul nordic, clasic în regiune în perioada asta, devine clar din ce în ce mai puternic. Pentru confortul echipajului, genovezul încasează doua-trei ture de rulou. Revenim mai mult sau mai puțin la orizontala. Heidi, pilotul de vânt, tine barca pe traiectorie cu o mâna de fier, toate merg din ce în ce mai bine într-o lume de vis. Cum ar spune un mare clasic al navigației de-a lungul Desertului Agriatelor (Rémi, din Corsica) – „Ce, nu ți-e bine aici?”
O luam de-a lungul portului Povoa de Varzim. Cunoscut ca unul din cele mai ieftine marina din nordul Portugaliei, e celebru pentru hula care intra cu nesimțire până-n fundul portului de câte ori bate vântul (altfel spus, mai tot timpul pe-aici). Cât despre noi, avansam spre intrarea în Rio Douro, traversând ruta portului comercial Leixoes (care are și un mic port de agrement în fundul bazinului comercial). Noi am ales Marina Douro, la Vila Nova de Gaia, pe malul stâng al estuarului – ceea ce se va adeveri o decizie excelenta.
Strânge vântul, tine aproape de digul de nord! Spre sud nu prea e adâncime… Ușor de zis, mai greu de făcut sub rafalele de 22-25 noduri ale nortadei. Nu merge totdeauna cum vrei… un mic velier localnic ne arata drumul, trece fix prin mijlocul pasajului între cele doua diguri lungi și înalte care protejează intrarea în estuar. Ne luam după el, motor și randa, cu nortada din travers. Contact VHF cu căpitănia, pe canalul 9 – ne trimit un „comitet de recepție”.
Adâncime între digurile de la intrare – minimum 7,20m pe primii zece metri de la intrare, apoi urca din nou la peste 11m – e totuși mult mai mult decât cei 4m și ceva indicați pe harta (un pic cam veche, e drept) de pe Open CPN. Probabil ca au dragat intrarea. Un mic efect de „bară” – probabil ca dacă sufla puternic din sud, lucrurile pot lua o turnura mai puțin agreabila, mai ales sub influenta curentului de reflux.
Un pneumatic semi-rigid se arunca spre noi, cu un tip solid la cârma. Ne face semn sa ne ținem după el. Intrând în primul bazin al portului, după velierul care ne arătase drumul, ne cere sa ne oprim, până se hotăraște unde ne plasează. Gata. Un loc la un cat-way, un pic înghesuit, cu rafalele severe ale nortadei, mi se pare cam scabros de intrat acolo… „Can you push us a little?” Pneumaticul se arunca cu etrava în prora lui Roz Avel, cu toată forța celor 75 de cai. Suntem aliniați, manu militari, doua cucoane de pe ponton ne iau parâmele-n primire, marinero sare și el pe chei și ne fixează. Își încearcă norocul pe franceză.
„Excusez, j’ai cru que vous aviez une helice de proue… Et mon pneumatique a une commande de gaz un peu dure, pas adapté à pousser votre bateau… Désolé!” (Scuzați-mă, credeam că aveți un truster – elice de prora – și motorul meu are comanda de gaz cam înțepenită, nu-i chiar adaptat ca să vă împingă barca… vă rog să mă scuzați!)
La ora 19h15 suntem la ponton, un pic de ordine și ne odihnim, în sfârșit. Am ajuns.
Porto – un oraș plin de farmec. Malul drept al lui Douro, de-a lungul liniei de tramway, e o înșiruire de mari și mici minunății arhitecturale, un ansamblu de arcade, biserici cu fațadele îmbrăcate în azulejos, de căsuțe care se urca unele peste altele și se agață toate de coline. Malul stâng e malul beciurilor, acolo unde vinul de Porto se învechește de secole, sub supravegherea atenta a importatorilor englezi. Opriți din elanul lor de băutori de Bordeaux de trupele lui Napoleon, rafinații cunoscători din perfida Albion s-au trezit obligați sa găsească un substitut. L-au descoperit pe malurile lui Douro, l-au pus în butoiașe în cala corăbiilor cu trei catarge, l-au trimis în Anglia via Madera și Azore (Madera, unde se face de altfel un excelent vin, foarte popular în Anglia, și care a dat numele – „maderizare” – fenomenului care îi aduce și vinului de Porto gustul lui inimitabil). Vinul s-a învechit la un mod accelerat în butoiașele din calele corăbiilor, legănat de hula Atlanticului. Ajuns la Plymouth, i-a sedus și pe negocianții de vinuri, și pe rafinații cunoscători, care au încercat sa găsească o metoda pentru a reproduce procesul. Asa s-a născut vinul de Porto.
Pe terenul de lângă Marina Douro, pe niște proptele solide, se odihnește (temporar) un superb cutter din lemn. Bordajul dinspre vest e acoperit cu o prelata. „Am nevoie de umbra pe coca, mi-a fost și frica, din cauza soarelui filele de bordaj s-au deschis…” Tipul care-l îngrijește cu atenție e David, un englez care navighează pe velierul lui de lemn de câțiva ani buni. Inițial cu un echipament foarte sumar, David i-a adăugat încet încet un rezervor de apa, un WC marin, material electronic de navigație… Cutterul așteaptă sa fie dat la apa, în câteva zile. David ne ia la întrebări, în salonul de la căpitănie. „Care-i vasul vostru?” așteptându-se deja la răspuns… „aaa, velierul ăla alb… e superb!”. O plăcere să stai de povesti cu navigatori cu care împărtășești gustul pentru vase „cu caracter”.
Când se lasă seara ne instalăm împreuna cu Cristina la Taberna Sao José, la Affurada (satul de pescari în care e situată marina). Cu totul întâmplator, acolo se întâlnesc figurile „importante” ale Marina Douro, câțiva francezi între doua vârste, instalați confortabil pe terasa cu o ditamai bucata de peste prăjit în fată și inevitabila carafa de vinho verde. În sala, singur la masa, cu coama lui creata și blonda albita de vânt și de sare, David a cam terminat de mâncat… îi facem semn sa se instaleze lângă noi, împărțim carafa de vin alb. Începe o seara cum numai în porturi se poate întâmpla, discuții despre bărci, vele, probleme de greement, planuri de navigație… planuri de viitor… Planuri de călătorie, planuri de călător.

Această prezentare necesită JavaScript.

Porto, Marina Douro, Affurada… Ma simt din nou pe drumuri, și mi-e bine. Înspre unde? Pai… deocamdată, mâine, spre Aveiro. Pe urma om vedea, inch’allah…

Frica. Stresul. Angoasa. Depresia. Paranoia. Disperarea. Navigând în tihna de-a lungul Portugaliei. Si dintr-o data…

 

Într-o zi, mi-ai scris „je sens que vous commencez à flipper grave” (simt că acum începe să vă fie frică cu adevărat). Eu ți-am răspuns o grămadă de bazaconii, despre ce presiune suporți când aștepți de doi ani de zile momentul ăsta, despre obsesia că n-o să ajungem niciodată să ieșim din port, despre stress-ul că o să ridicam ancora și că n-o să fim gata, despre lucruri care, de fapt, n-ai nicio legătură cu subiectul. Acum da, am înțeles.

Am plecat din Cangas într-o joi, trei zile mai târziu decât data pe care ne-o fixasem, după o sumedenie de bricolaje de ultimă oră pe care n-am fost în stare să le terminam în nouă luni. Schimbă în viteză bateria de demaraj a motorului. Schimbă în viteză redresorul de încărcat baterii, prea mic, cu un Victron 60A care ne umple bateriile „cu vârf” în fiecare port (de când l-am cumpărat pe Roz Avel, cred că e prima oară când li se întâmplă…). Angoasa mortală când, după schimbarea redresorului, motorul nu vrea să înțeleagă nimic (un tur de cheie după altul, fără niciun efect, nici măcar un „clic”, ca și cum electromotorul ar fi murit… mulțam lui Javier care a făcut o serie de teste și a constatat că conexiunile la masă ale bateriei nu erau strânse bine… dragul de Perkie pornește ca o rachetă și toarce ca un ceas elvețian).

Chef cu chavals de la Club Nautico de Rodeira, prietenii noștri, adversarii din Liga Caravelle. Alt chef cu familia noastră din Cangas, Javier și Sofia de pe Rigel și Cuqui și Jorge de pe La Nina. O lacrimă, dis de dimineață, plimbându-l pe Gin prin fata fostei uzine Masso sau pe plaja de la Rodeira, pe digul portului pescăresc sau pe la Areamilla.  Cangas, mon amour… la anul venim înapoi, promit.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am plecat din Cangas într-o joi. Am decis că facem întâi o tură prin fata insulelor Cies, ca să le arătam mai de-aproape noii noastre co-echipiere, Cristina. Între timp am hotărât să ancoram în fata plajei, în golful Barra. Exorcism? Înapoi la locul care ne-a „obligat” indirect să stăm nouă luni în Galicia, să ne legam de orașul ăsta, de oamenii ăștia, să învățăm spaniola de la calle (limba străzii) și să ne facem câțiva prieteni extraordinari? Cine știe, poate. Por la tarde, fundarisim în fata geamandurilor de la Club de Yates, la Baiona, lângă două veliere englezești, mai târziu ni se alătură și o barca din Franța. „La Baiona, toate bărcile străine stau la ancoră. Te uiți și tu în jur, și pe unde le vezi, te pui și tu” ne-a spus Luis. Asa am și făcut. Din momentul în care am ieșit dintre digurile din Cangas, un soi de ghem de scaieți mi s-a înfipt în stomac. Frica. Teama. Stresul. Angoasa. Dacă în momentul în care vrei să lași ancora, vinciul nu funcționează? N-am avut timp să testam vinciul ăla… Si dacă motorul nu pornește? Pe el l-am testat, dar ma rog… și dacă? și dacă? Asta înseamna, dragă prietene, să-ți fie frica. Să ieși din Ria de Baiona, să treci de bolovanii insulelor Serralleiras, să le vezi pe Cies exact sub același unghi ca pe 12 septembrie anul trecut (ia te uita, suntem tot pe 12, dar iunie…) și să fugi pe puntea din spate să te uiți la elice (da, mai prostovan, e tot acolo, ce ți-ai închipuit?). Să o iei în amonte prin estuarul de la Viana do Castelo ÎN SENSUL CURENTULUI, fără nicio problemă, și să-ți imaginezi cum ar fi să ratezi sosirea la ponton (ce mai vrea și tipul ăsta care ne tot face semne, să intram în interiorul marinei? Să ne punem cu pupa la ponton, ca la Marsilia? Nu-mi place. Ies afară. Mă duc la pontonul de tranzit, lângă un Super Maramu sub pavilion elvețian. Mă lipesc de ponton ca un maestru. Ce ți-ai închipuit, fraierule? Nu cumva te gândeai la sardina de la intrarea din port? Da de unde… era un trunchi enorm de eucalipt care plutea la vale pe Rio Lima și care ar fi putut sa te izbească în plină etrava dacă erai asa de ghinionist cum zici… Ai văzut? Nicio problemă)

Această prezentare necesită JavaScript.

Să pleci spre Porto cam târziu, și să te întrebi tot drumul dacă la intrarea în Douro o să fie toate în regulă… am citit 4m pe hartă, între diguri… eu am pescajul de doi, dacă mai pierdem doi cu hula o să dăm cu chila de fund… ai văzut? E mai bine să treci aproape de digul babord, e mai multă adâncime… futu-i! plin de bărcuțe de pescari, ce ne facem? Pai trecem pe lângă, ce vrei? Uite, velierul ăla, e de-al casei, ne luam după el. La fel ca el facem. Curent puternic. Chemăm marina la VHF. Apare un tip cu un pneumatic și ne conduce la locul nostru. Ne împinge un pic etrava ca să intrăm la fix între catways. Își leagă pneumaticul de ponton și vine să ne ia parâmele. Impecabil. Ai văzut, toate merg perfect…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum e să o iei în amonte în Ria de Aveiro cu curentul în spate (ideal) și să te gândești tot timpul, până ajungi în plin pasaj (bara? care bară?) că mareea n-o sa se inverseze la ora la care credeai tu, că curentul (e drept, erau cel puțin patru noduri, dar din pupa) te va învârti în toate părțile ca un titirez și te va împinge pe stâncile digului… catargul nu va încăpea pe sub linia electrică… A doua zi de dimineață, plecând din Aveiro fix la ora mareei maxime (amplitudine de 1,80m, n-ai de ce să te sperii) am început să mă calmez.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am ajuns la Figueira da Foz (urât, lipsit de viată, mort, ciudat – chiar și lumea mi s-a părut dezagreabilă – e drept că după ce i-am cunoscut pe benevolii de la clubul AVELA, din Aveiro, e greu să mai găsesc alți mai generoși și mai amabili, în afară de Cangas, e evident) și ne-am lipit de ponton ca niște adevărați Patrons de Yate.

Această prezentare necesită JavaScript.

A doua zi, dis de dimineață, am plecat înspre Peniche, și vremea s-a burzuluit un pic, asa că am făcut o sosire triumfală în portul Nazaré. Ne-am organizat seara într-un timing de corporatiști, ca să ne trezim la 6 a doua zi, să ne pregătim un mic dejun rapid și să plecam din port la 7h30. Mergem la Lisabona, la Doca Alcantara, chiar dacă ajungem târziu, nu-ți fă probleme, Cristina, chiar dacă intram pe întuneric nu-i problemă. În cel mai rău caz te duci la hotel a doua zi, dar azi o să fie o zi superbă pe mare, eventual un pic sportivă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Angoasa, stresul, frica? Au dispărut. Țineam bine barca-n mână, cele 15  toneladas ale lui Roz Avel spărgeau hula din prora la o viteza de 5-6 noduri, jonglam cu compromisul cap-viteză la modul cel mai elegant cu putință, când tâmpitul ăsta a venit și a pus capăt liniștii mele sufletești.

Un val, unul singur, de dimineață până acum, a decis să se spargă fix în fata etravei. Fix în fată. Si Roz Avel s-a înălțat pe panta abruptă creata sub tivul de spumă, s-a aruncat dincolo, în golul dintre cele doua valuri succesive, și BUM… ce-i prostia asta, ce caută cangea aia de-a lungul sarturilor tribord? Ce caută acolo proasta aia? Era prinsă de patarațină… FUTU-I! PATARATINA!

Această prezentare necesită JavaScript.

O antenă-patarațină izolată e un cablu inox prins între doua piese conectoare izolante, una în vârful catargului, alta deasupra întinzătorului, la pupa. Cablul e complet izolat de restul corpului bărcii și servește, printre altele, drept antenă, ceea ce teoretic aduce un spor considerabil în randamentul – în ce ne privește – al receptorului SSB, altfel spus o sculă pe care n-o aprind niciodată. Cum ar veni, o antenă–patarațină reprezintă o singură chestie – O SURSA POTENTIALA DE NECAZURI. Conectorul-izolator din partea de jos, îmbrăcat și sigilat într-un soi de plastic dur, e o piesă complicata din inox care și-a permis să ruginească copios în interiorul îmbrăcăminții ei de plastic până când s-a spart în bucatele în momentul în care catargul s-a aruncat într-o lovitura de bici sub efectul valului. A rămas plasticul, care n-a putut face mare lucru. Si atunci căpitanul ce-a făcut ? Ce-a putut…

Bate darabana în panoul culisant al cabinei pupa. „Ieși?”

„Ce s-a întâmplat? Ai dat într-un flotor din ăla de pescuit?”

„Nu. Ieși, te rog, am nevoie de tine!”

„Bine, bine, vin imediat.”

„Pornește motorul.”

Rulez focul. Abia reușesc să-l strâng, în prima faza nu înțeleg de ce merge greu. Pai e normal, straiul s-a destins de tot… „Te duci la baza catargului și cobori randa până la a treia bandă. Dacă am calculat bine ajunge până la nivelul sarturilor volante. Hai, repede. Stai un pic, să treacă seria asta de valuri. Gata, hai!”. Pe urma, bucătăria de rutină. Cristina se uită la noi un pic surprinsă. Pai asa-i, dăm ce-avem mai bun în noi în momentele de criză. „Gata? Hai, grăbește-te. OK, volta!”. Roz Avel o ia în direcția inversă, spre Nazaré, cu randa redusă la cota minima și motor. Alunecăm cu 6-7 noduri, vântul s-a întețit, anemometrul anunță 20-22 noduri reale. Găsim chiar și un moment de respiro, s-o punem pe Cristina să repete nodul bowline. „Nu asa, șarpele iese din fântână pe-aici, pe sus…”. Cred ca ne ia drept niște nebuni, duși complet cu pluta…

La intrarea în port evităm pentru a treia oară cele 250 de flotoare, semn de plase pescărești puse pe fund. Le-am mai evitat odată și ieri seara, și azi dimineață… am început să le știm pe de rost. Gata, e-n regulă, am ajuns. La ponton, sportiv, cu vânt lateral, același loc din care am plecat de dimineață. „Hai, Cristina, pune parâma pe tachet. Când îți spun eu, tragi. Repede. ACUM! REPEDE. Gata, suntem legați.” La masă, o mega salata cu orez, ton, roșii și castraveciori. Un pahar de Vinho Verde, trei-patru cafele. Suntem cam zbuciumați, toți trei…

Cineva bate la ușă. E Philippe. Philippe e aici de peste un an, își pregătește un velier de 56 de picioare (cam 17m) pentru o a nu știu câta expediție în Antarctica. A citit deja tot ce avea în bibliotecă și ar vrea să știe dacă n-avem ceva cărți de schimbat cu ale lui. Urcă la bord, mai fac un pic de cafea. Din vorbă în vorbă, îmi povestește de vecinul lui englez, sudor, de stocul lui de piese de inox din care poate să-mi împrumute câte ceva ca să-mi repar cablul, vorbim de soluții tehnice… Simt că ambianta de anul trecut, de voiaj, de port de tranzit, se înfiripă din nou. Acum e clar, am pornit din nou la drum.

Si totuși, Gwendal, acum, mai ales acum, încep să fiu cu adevărat stresat.

N.B.

M-am gândit, în regim de urgentă, să suprim conectorul izolant, să suprim și întinzătorul de cablu, să fixez un palan din dyneema, e ușor de făcut, am dyneema la bord și scripeți în stoc. Si putem pleca din nou. A doua opțiune ar fi să înlocuiesc complet patarațina cu una nouă, din King Rope. N-avem la bord, nu se găsește în Nazaré, dar putem căuta la Lisabona. Dac-o fi. Niște mega-trese, matelotaj de nivel înalt, totul întins cu același palan în cascadă de la opțiunea 1. A treia opțiune ar fi un cablu inox nou, cu terminalul necesar pentru prins de catarg, cu un ochi de inox la capătul celalalt. Întins cu același palan. Poate ca n-o să coste asa de scump. Si receptorul SSB? Mai dă-l în… nu mă mai interesează receptorul SSB. Dacă cineva are o idee mai bună, sunt client.

Numai bine tuturor

Căpitanul, cam stresat.

Update, 7 iulie 2014

La Lisabona (două ture cu autobuzul, două ore dus, două ore întors) am comandat un cablu nou, cu doi ocheți la capete. Nathalie s-a urcat acolo, sus de tot, la 16m, și l-a pus la locul lui. Toate sunt în regula si Roz Avel se leagănă frumos la ancoră la Ferragudo, vis-à-vis de Portimao.

Numai bine la toti.

Baiona. On the road again!

Va fi scurt, suntem pe o terasa și Roz Avel se leagănă la ancora.

Vremea e superba, avem în cârcă o jumătate de zi de navigație, cu motor prin fata insulelor Cies, la ancora în fata plajei de la Barra (chipurile ca sa exorcizam trecutul) și pe urma mai cu vele mai cu motor, adiere de vânt și fundarisit ancora în fata lui Puerto Deportivo de Baiona.

Un comitet de recepție, ca de obicei, doi superbi delfini fac salturi de bucurie în jurul lui Roz Avel, cum trecem de digul care prelungește La Ciutadel. Nici nu visam o primire mai frumoasa.

Promit un articol adevărat, cum ajungem la un ponton, cu curent electric și dacă se poate cu WiFi. Dar deocamdată viata e superba.

Numai bine tuturor, care sunteti deja pe mare, care încă pe uscat sau care iremediabil terestri. Numai bine.

1,2,3 – la Liga Caravelle – regata, vazută de Aglaé

Ne-am înscris în seria de regate Liga Caravelle, puțin împinși de la spate de comitetul de organizare, pentru care realizaserăm afișul evenimentului.. La competiție, care consistă dintr-o  serie de curse la bordul celor trei Caravelle ale clubului, sunt înscrise nouă echipaje de trei persoane fiecare. Regatele se desfășoară la modul următor – cele trei Caravelle concurează împreună pe un parcurs-banană, în trei manșe, între fiecare manșă echipajele își schimbă între ele bărcile. În final toate echipajele vor ajunge să se întâlnească într-una din serii. Ambarcațiunile sunt mai mult sau mai puțin monotip. Toate au fost scoase dintr-o matrice, după un mulaj făcut pe coca unei bătrâne Caravelle din lemn ajunse în Ria de Vigo nu se știe cum, pe la sfârșitul anilor 90, dar monotipia nu e respectată chiar cu strictețe, velele nu sunt chiar la fel, greutatea carenei diferă de la o barcă la alta, de unde necesitatea de a schimba bărcile între noi după fiecare manșă.
Totul e rustic, amatoristic, dar ambianta de regată de club, de sfârșit de săptămână, festivă, jovială, e prezentă.
Noi nu facem parte din categoria regatierilor pasionați, dar trebuie să mărturisesc ca pe mare, când ne întâlnim cu un alt velier, încercăm de fiecare data să i-o luam înainte, ca și cum ar fi un concurent, fiecare încearcă să-și regleze velele cât mai bine, să manevreze la milimetru la fiecare voltă. E mica noastră plăcere secretă, nu ne-o putem refuza.
Deci, dis de dimineață, după o noapte aproape albă, culcați la orele cinci și jumătate pe motiv de vizionare a nenumărate episoade din excelentul serial britanic Strike Back, merci Gwendal pentru idee, ne trezim cu chiu cu vai la ora nouă, ca sa fim punctuali la întâlnirea de la zece, oră la care e programată cursa.
Cu tot micul dejun copios sunt puțin în ceată, dar nu-mi fac griji. M-am îmbrăcat gros, să nu-mi fie frig și să fiu în largul meu pe apă. Ne întâmpină Carlos, care va fi la bordul velierului lui, pe post de vas oficial al comitetului de regată. Se distrează văzându-ne aerul ușor descompus, și ne explică cum se va petrece cursa, schimbarea bărcilor, etc. Între timp se strânge toată lumea.
Iată-l și pe Manuel. Va fi cel de-al treilea echipier al nostru, un tip înnebunit după regate de veliere mici, un adevărat expert în reglaje și manevre.
Greementul sumar al caravelei e instalat rapid. Manuel ne explică micile reglaje, fixarea ghiului, reglajul tensiunii în randă, doua trei fleacuri, și în timp ce bricolează cu Florin nu știu exact ce, ghiul decide să-i izbească pe amândoi – pe Manuel în creștetul capului, și pe Florin peste tâmpla dreaptă. Îmi spun că e „o adevărată comuniune, iata-i pe ăștia doi înfrățiți de ghiu, dacă era cumva nevoie”.

Gata, îi dăm drumul, barca aleargă pe suprafața apei, cu un vânt bunicel si un pic de hulă. Ne-am definit rolurile în echipaj, eu sunt „Nr 1”, mă ocup de foc, Manuel are în sarcină reglajul randei și Florin e cârmaci (el patrón, cum se zice pe-aici).
Luam un start bun în prima manșă, după directivele lui Manuel (în spaniola, evident, am uitat să precizez). Îmi explică unde să mă așez ca barca să fie echilibrată, ca să nu ne jenăm uni pe alții, adaugă și că dacă barca ia prea multă bandă nu vom elibera scotele ci vom face un pic de rapel. Îmi convine la perfecție, îmi place postul ăsta, e cel mai „mobil” și în plus nici n-o să-mi fie frig.

Sunt cu toate simțurile electrizate la maximum, mi-a dispărut toată oboseala. Sunt foarte concentrată la „comenzile” lui Manuel, care vorbește într-una, comunică tot timpul, câteodată face câte-un compliment, în continuu „Florin, baja, baja ! Velocidad, velocidad Florin !” când nu strigă vesel „muy bien, perfecto”. Vorbește practic într-una, îi spun lui Florin că la sfârșitul cursei o să rămână fără voce, dar în final toate ies foarte bine. Cu indicatiile experte ale lui Manuel și reglajele lui milimetrice reușim sa câștigăm această primă manșă, bucuroși, cu toate că trecusem ultimii linia de start.

Celle-là on va la gagner

Caravelles à couple pour le changement des équipages

Trecem pe altă barcă, ne legăm unii de alții la cuplu, via zodiacul Clubului și începem sa aranjăm puțin reglajele, după care un nou start – trecem linia primii, dar barca e mai grea, se simte imediat, și nu reușim să obținem decât locul doi.

A couple du zodiac du Club Nautico de Rodeira

În fine, al treilea start, a treia barcă, o a treia barcă la care din nou refacem toate reglajele. Vântul se întețește, Manuel, care într-una meșterește la câte-un cordaj se trezește cu o bucata din palancul ghiului în mâna – școta s-a rupt. După care suportul blockerului școtei „del foque”, cum i se zice pe-aici, se smulge de pe bancă. Toate aceste mici mizerii ne aduc pe locul trei al manșei, în ciuda unui bord de pupa cu școtele între dinți.

După ce ne felicităm între noi, ducem barca la pontonul de la Marina, degreem velele, le pliez și le duc înapoi în hangar împreuna cu echea si safranul. Abia acum încep să simt oboseala, și ajung cu chiu cu vai pe Roz Avel, ca un robot, unde fac un dus cald. Adevărul e că nu s-a terminat ziua, urmează dejunul nostru de fiecare duminică împreună cu prietenii noștri de pe Rigel si La Niña. Dar mai întâi ne întâlnim cu totii, echipajele regatei de azi, la Taperia, ca să bem o bere, unde cu mare greutate îmi țin ochii deschisi. Ne întâlnim cu prietenii nostri, ne ospătăm cu „empanada gallega”, Muffins sărați cu piept de pui si curry și o Feijoada. Îmi înfulec porția si rog adunarea să mă ierte, dar am neapărat nevoie de o siesta.
Ajung în pat ca o somnambulă, pentru două ore bune de somn.

N-am putut dormi mai mult. Simțeam nevoia să povestesc despre ziua asta.
Aglaé

Celle-là on va la perdre Blouson rouge sous le „foqué” à bandes bleues – Nathalie Smock vert-flashy à la barre – Florin le troisième, au milieu – Manuel

Credit fotografic Club Nautico Rodeira, cu multumirile echipajului lui Roz Avel