2014, navigatii si întâlniri. Bilant tardiv al unui an stropit cu apa sarata.

2014 a fost un an plin. Cu multă navigație, cu traversade superbe. Bine-a făcut, că n-am nicio idee când va mai face echipajul lui Roz Avel glisade nebunești pe hula Atlanticului, împins de Nortada portugheză. Pur și simplu nu știu nici măcar când va mai ieși în larg, dintre digurile portului Saïdia… într-o bună zi, poate. Probabil că nu în 2015. Dar am promis un bilanț, asa că hai să-l fac.

După o vara galiciana umeda, dar plina de întâlniri și de prietenie, după o primăvară de regate crâncene împotriva prietenilor noștri din Liga Caravelle, trupa de la Nautico Rodeira, am coborât spre Viana de Castelo, Porto, Lisabona și Algarve într-o viteza nebuna pe care niște bilete de pe blog au povestit-o, aici.

Cristina ne-a însoțit pe o parte din traseu, Adi pe altă parte. Portugalia ne-a cucerit, am parcurs mult prea repede partea nordică și vestică, ne-a rămas un gust puțin amar, de nostalgie, ne-ar place să ne întoarcem, să aprofundăm lucrurile. Toată aventura s-a terminat cu un farniente de vreo zece zile la Ferragudo, în plină regiune Algarve.

Ne-a dat ocazia sa golim niște carafe de Sangria împreuna cu niște prieteni, elvețienii noștri preferați de pe Paquita, împreuna cu care ne făcusem obiceiul de a petrece seara într-un birt din sat. Ne-a dat ocazia sa-l revedem pe Henri, pe care nu credeam ca-l vom întâlni în acest an, și care și-a făcut apariția în locul de ancora de la Ferragudo, într-o seara de iulie, alunecând în liniște pe apa.

O zi și o noapte de navigație cu motor ne-au dus spre partea atlantica a Andaluziei, care ne-a încântat privirile (la Cádiz, unde gratie Sofiei și a lui Jaime am descoperit farmecul frumoasei peninsule andaluze cu bijuteria de oraș plin de istorie…). Totul te îmbie în partea asta a Andaluziei, din păcate n-am făcut decât sa parcurgem în viteza coasta bătută de vânt și stâncoasa cu peisajele ei superbe (somptuoasă, Tarifa, tărâmul european călcat pentru prima oara de războinicii mauri ai lui Tarik, minunate faleze între Barbate si Chiclana)

Această prezentare necesită JavaScript.

După ce ne-am descotorosit (destul de simplu) de Strâmtoare, ajunși în Golful Algeciras, ne trezim în Mediterana, unde am petrecut toată vara, arși de soare. De altfel, chiar pârliți…

Soare andaluz, între Gibraltar si Caleta de Velez, între ALgeciras si Malaga. Unicul « blast », singura surpriză într-adevăr plăcută a fost Granada, cu tot cu drumul cu autobuzul de la Caleta până în cetatea arabo-andaluză. Trecând printre crestele Sierrei Nevada, pe unde se află stațiunea de schi cea mai meridională din Europa, profităm de perspective incredibile înspre marea Alboràn care nu prea ne-a priit. Perkie, săracul, a ieșit definitiv din ritmul lui de funcționar, ca să devină un „workaholic”, într-un ritm de minimum 10 ore pe zi, aproape la fiecare ieșire. Velele? „În vacanta” o să spuneți… halal vacanta, să te scuture hula aia păcătoasă care vine din toate părțile, care solicită articulația ghiului, piesele de fixare a scripeților, palancul școtei randei… totul obosește, greementul, articulațiile metalice, velele și echipajul. Dați-ne o pauza, vă rog, să ne liniștim un pic… A, și ceata. Adi și Roxi, echipieri pentru o săptămână între Cadiz și Fuengirola, pot să depună mărturie în acest sens, te apucă frica pe bune, ca de exemplu la ieșirea din Golful Algeciras, între o mie de cargouri și de ferries care traversează Strâmtoarea înspre Ceuta sau Tanger (futu-i, ce-i asta ? De unde vine zgomotul asta? Ce goarna suna?)

La Fuengirola, în Andaluzia, Roz Avel a primit la bord trupa vesela – fratele căpitanului, soția și cei doi „pusti”. S-au îmbarcat cu tot cu visele lor de vizite în orașe andaluze, de soare, de plajă. Am petrecut doua săptămâni împreună, vacantă, plimbări, vizită în Granada și Velez-Malaga, plajă la Fuengirola și la Caleta, sardine, chipirones, bere, sangria și vin alb. „Cam multă bere și cam mult vin alb” ar spune armatoarea. Cam putină navigație cu vele, ar spune căpitanul. I-am condus la aeroportul din Malaga după două săptămâni și am simțit că s-a golit, brusc, barca. Dintr-o data, nu mai eram decât noi, Gin, cu angoasele  și ideile negre… un gol insuportabil.

La Estepona, am învățat zicala „gallegos y asturianos son primos y hermanos” – de la una din fetele din biroul portului („yo soy de Asturias” ne-a spus, în timp ce ne înmâna cadou o sticla de vin rosu). La Fuengirola, ne-am făcut prieteni. Nelu și Ela, patronii unui restaurant din port, tineri, frumoși, drăguți, ne-au făcut plăcerea de a împărți o empanada gallega cu noi, la bordul lui Roz Avel. Ne-au făcut și plăcerea de a introduce în meniul lor empanada… botezată ad-hoc empanada Nathalie…

Echipa portului ne-a primit ca pe niște prieteni, ne-au făcut o reducere nesperată pe tariful de plin sezon (vara, în Andaluzia, înseamnă infernul arzător al plajelor, infernul sonor al discotecilor de pe cheiuri și infernul financiar al preturilor de sezon în porturi – culmea fiind, pentru noi, Sotogrande, la aproape 90€ pe noapte), ne-au făcut cunoștință cu proprietarul unei galerii din oraș, au încercat în toate felurile să ne ajute sa ținem capul afară din apă. Din păcate, cu prea puțin succes. Așadar cap spre Sud, după 24 de ore de navigație, unele plicticoase, altele agreabile, cam jumătate motor și jumătate vele, la crăpat de ziua vedem în fata etravei Cabo de Tres Forcas, în spatele căruia se ascunde o bucățică de Spania pe pământ marocan – Melilla.

Bine, e clar, pentru ocazia asta am decis să ne împărțim noaptea în carturi. De trei ore, că ne-am zis că fără pilot automat, cu motor, mai mult de-atât va fi greu de suportat. Mai pe seară a început să bată vântul. E bine asa, ne împinge spre sud. „Ce-i mai puțin bine e ca în ritmul ăsta, ajungem la Al Hoceima. Îți atrag atenția că noi mergem la Melilla.” Ultima parte din noapte am petrecut-o singur în cockpit. N-am mai vrut s-o trezesc pe Aglaia. Am stat cuminte la cârmă, supraveghind cargourile și traulerele. Vântul s-a ridicat bine de tot, ne-a dat între 15 și 18 noduri, din NW. Am virat cu pupa în vânt la fix, exact în locul unde pusesem un punct pe hartă. Cred că a virat și el fix în același timp, pentru că ne-am trezit cu vântul exact din pupa, dar cu velele în celălalt bord. Bună treabă…

La un moment dat, un „pom de Craciun” luminat feeric îmi sărea în cârcă, din spate… Ce-i chestia asta?

„Chestia asta” pare a fi un soi de pachebot de croazieră, gen „Costa Concordia”. Sau un ferry, dar unul mare. Mai târziu, la Melilla, înțeleg. Ferries, pe-aici, nu-s ce știm noi de prin Bretania, alea dintre Quiberon si Le Palais. Sunt mari. Chiar mari. Imense. Ca să fiu sigur, și pentru ca era trei dimineața, am făcut un „360°”, să-i las liberă trecere. Hai, du-te, sa nu te mai vad. Fu… să te…

Dis de dimineață, vântul începe să se umfle serios, depășind cu veselie 20 de noduri. Si mai ales se rotește. Termicul de dimineață, compus cu ce rămăsese din vântul sinoptic plus efectul Venturi generat de Cabo Tres Forcas au drept rezultantă un bun travers. Deocamdată e perfect. Dar peste vreo jumătate de oră, vom vira pe tribord, ca să coborâm spre Melilla. Si atunci îl vom avea în nas, în plina etravă. 20-22 de noduri, valuri scurte și nenorocite, cum numai în Mediterana se poate. Abrupte, dacă tot sunt… adâncimea e mică pe-aici, și plin de vase pescărești, nu știu de unde vin dar vin. Si stația VHF, care tot cânta „llamada general, llamada general”. Pe aici, avizele pentru navigatori vorbesc în special de situații de genul „15 persoane, într-o ambarcațiune pneumatică, la derivă în dreptul insulei Alboràn”…  E clar. Candidați la traversada spre Eldorado-ul european. Aveți grija, băieți… în ultimii ani, în Mediterana s-au bătut recorduri după recorduri la numărul de înecați… „Llamada general…”. Iar noi trecem printre digurile unei imense rade, împărțită între Melilla și portul orașului marocan Nador, Beni Ansar. Primul, mai „chic”, supravegheat de o imensă citadelă. Al doilea, prăfuit, cargouri ruginind care încarcă și descarcă, un ferry uriaș, macarale enorme. Pai da, Nador nu e un port de loisir. Acolo e treabă, omule, ai priceput?

La Melilla ești deja în Africa, cu toate ca se vorbește spaniola. E un oraș destul de mic, colorat, cu o arhitectura amestecata, construcții militare de pe la sfârșitul secolului XVIII și XIX, urâte si gri, blocuri cu apartamente degradate de prin anii 50-60, sau mici locuințe individuale, populare și colorate, locuite de marocani de toate vârstele care vorbesc spaniola între ei. Melilla se ascunde în spatele unei „fortaleza” medievale care apără portul, împreuna cu un turn de control impresionant, ținând cont de traficul maritim constituit în special de doua sau trei ferries și câteva mici cargouri care deservesc portul spaniol, ca nu le punem pe alea care se duc la Nador, vecinul marocan.

Melilla este mai ales al doilea oraș spaniol, după Barcelona, în ce privește arhitectura anilor 1900, acel „El Modernismo” iberic, cu celebrul lui reprezentant catalan, Antoni Gaudi. La Melilla, s-a ilustrat Enrique Nieto, un elev și fost colaborator al lui Gaudi, care se instalează în enclava africană în 1909. Nieto prinde rădăcini în oraș, devenind arhitect șef în 1939. Pe când în Catalonia „El Modernismo” s-a dezvoltat du precădere în anii 1900, la Melilla perioada de glorie a stilului a fost în special în timpul celui de-al doilea război mondial – în epoca „de aur” a „protectorat”-ului spaniol din regiunea Rif. Opere arhitecturale Art Nouveau sunt peste tot în orașul african, de la imobilele burgheze din centru până la casele mai modeste din cartierele periferice, care se întind până pe contraforturile aride ale lui Djebel Gourougou.

Migranții subsaharieni. Îi vezi peste tot la Melilla, de la cei care au în buzunar mult doritul statut de refugiat, până la cei care se ascund prin parcuri, stau toată ziua la un capăt de plajă urmărind cu coada ochiului cel mai mic semn de apariție a unui Jeep al Guardia Civil, cei care dorm sub podul care încalecă oued-ul, valea seacă vara ce trebuie că devine brusc, peste iarnă, un adevărat torent sub ploile violente care pot cădea pe-aici. Norii negri ai iernii sunt deviați de Gourougou dinspre coasta Atlanticului, vântul se înfige în pâlnia Strâmtorii Gibraltar, si de la Ceuta la Oran furtunile din Vest sunt de o rara violenta (acum știm și noi…). Chiar de-a lungul magnificului bulevard cu multiple rânduri de palmieri din centrul orașului Melilla (cum se cheamă ? nu mai știu… un general oarecare…)

Oraș de garnizoană, cea mai mare parte a străzilor poartă numele unui general, sau colonel, sau amiral spaniol. Printre ele, două excepții notabile – am văzut o stradă Lyautey, rezident general al Franței în Maroc pe vremea războiului din Rif, si o stradă Abd-el-Krim, marele lui adversar, marele lider al triburilor din Rif, adversar hotărât al colonilor francezi și spanioli, fondator, în 1922, al Republicii din Rif – care în final a fost nevoit sa se predea (Pétain îl înlocuise între timp pe un Lyautey demisionat, iar spaniolii îi trimiteau în Rif pe José Antonio Primo de Rivera himself, și pe un tânăr general ambițios și lipsit de scrupule, un anume Francisco Franco – numai lume bună, oameni care n-au ezitat a folosi, pentru prima dată în istorie, împotriva satelor de civili, armament chimic).

Am stat două săptămâni la Melilla. Ne simțeam bine, chiar dacă de la Cadiz încoace n-am mai regăsit ambianța porturilor de escală din Atlantic, ale „pasărilor călătoare”, relația cu echipaje sosite de nicăieri, franchețea unei strângeri de mâna sau unei palme peste spate, parâma întoarsă în jurul unui tachet la sosire și fraza fatidică pronunțată după zece minute de discuție la capăt de ponton, „hai, veniți la bord, să punem de-o cafea”. Mediterana nu mai e asa, porturile sunt niște sate, cu bisericuțele lor, oamenii își țin bărcile la ponton, semn exterior de reușită socială, le scot două săptămâni pe an și în rest mai vin să dea cu furtunul pe punte, își invita familia și prietenii la un aperitiv și stau toată duminica tolăniți pe terasele care-s cu zecile de-a lungul cheiurilor. Prietenii noștri gallegos care în fiecare sâmbătă sau duminică aleargă în regate printre stâncăriile din Rias ? Sunt acolo, în nord, unde cică e frig și plouă. Nu ne-a plăcut pe Costa del Sol. Cum așa, se simte? Am senzația ca Melilla e altfel, poate pentru ca e africana, în același timp… poate ca „fenomenele” pe care i-am întâlnit pe velierele de la cheiul de recepție au, mai mult decât cei de la Fuengirola, de la Benalmadena (ce oroare…) sau de la Sotogrande, o cultură de călători. Poate pentru ca un spaniol care locuiește la Melilla, chiar dacă e acolo de generații, e deja „pe drumuri”. La Melilla, da, ne-a plăcut.

Un articol drăguț de Jill Schinas, de pe iahtul Mollymawk, despre Melilla, aici (în limba engleza). Un altul, despre particularitățile portului Melilla aici.

Cum se crapă de ziua, ies la plimbare cu câinele. Fac repede un tur prin oraș, pentru cele doua fleacuri pe care le mai am de cumpărat, și pentru câteva fotografi. Pai da, asa e… suntem aici de doua săptămâni, vorbim într-una despre un reportaj video, pe care am vrea sa-l montam la marele fix, la fiecare tura în oraș îmi spun „data viitoare să nu uit sa-mi iau materialul de desen” și până la urma, ne mulțumim cu o serie de poze făcute dis de dimineață, la ora 7:30, înainte de a ridica ancora. E chiar culmea!

Bine, gata, acum o întindem. Mola prova, desfă tot, am lăsat parâma de legare pe fund. Turez un pic motorul – barca pivotează, excelent pasul elicei dacă știi să-l folosești. Gata, ne-am desprins. I-am spus tipului de la căpitănie „Nos vamos a Saïdia. Hasta el año proximo, hombre”. Nu sunt sigur, dar nu m-ar mira să-mi fi răspuns „inch’allah”…

Un picuț de vânt… fain. Aglaia, ridicăm tot ce avem. Of, totuși, e mai bine decât în Andaluzia. Măcar e un pic de vânt. Am calculat, 36 de mile, vreo șase ore. Mda, e drept că acum ne târâm cu 3 noduri și jumătate, dar cică mai încolo se va mai aranja treaba..

Zis și făcut. Spune-mi, vezi norul ala mare, negru, fioros, care vine peste noi, dinspre munții aia de pe la Nador? Ce-i în mintea lui… vine înspre noi, și vântul sufle din vest… Ce-i treaba asta?

Bine, măcar avansăm. Între 5,5 și 6 noduri, și mai avem și un pic de curent favorabil, ne mai dă și el o juma’ de nod. Pe-aici se mai simt mareele din Atlantic. Vezi bolovanii ăia, în față? Sunt insulele Chafarinas. Sau Zafarinas. Promontoriul ăla care se întinde înspre cea mai mare dintre ele este Ras el Ma. Sau Ras el Kebdana. Sau Cap de l’Eau. O să încercăm să trecem printre ele..

„Capitaine, n-o să ne sâcâie spaniolii? Am înălțat deja pavilionul marocan, si trecem din nou prin ape teritoriale de-ale lor?” (pietricelele alea, Chafarinas, sunt posesiune spaniolă. Nelocuite, în afara garnizoanei marinei militare.)

„Nu, nu-ți fă griji. M-am uitat pe hartă. Limita e pe la mijloc, eu am să strâng un pic mai spre insulă, dar pentru cei 500m discutabili n-au să trimită un portavion după noi… Ce ne va sâcâi, mai degrabă, e norul ăla negru, de-acolo din fund.”

Norul ala arată a gren. Mare, negru, fioros.

„Aglaé, coborâm randa. Lăsăm genovezul, vedem noi. Cu motorul în funcție, suntem gata pentru orice. Ai văzut ce mizerie se abate aspra noastră? N-am chef sa ma trezesc cu 40 de noduri în cârcă, între Cap si Chafarinas, sa trebuiască sa ma întorc cu etrava în vânt pentru vreo terțarolă. M-am uitat pe harta, nu-i prea adânc între insule și Cap, n-am încredere.”

Asa că noi strângem randa, iar grenul deviază înspre coastă, și vântul dispare cu totul. Ajungem la Saïdia, în sunetul de motănel al lui Perkie. Gata, am făcut-o și pe asta.

Urmarea, o s-o vedem noi, încet încet.O săptămâna după ce ajungem, în portul Saïdia se vor strânge câteva veliere venite pentru un raliu – mai degrabă asociativ decât cursă – Turul Marocului cu vele.  În port se organizează o zi a porților deschise, vizite cu copii din scoli mai sărăcuțe, care vin să descopere lumea velelor. Cu Little Gu armat pentru ocazii mari, ne propunem serviciile – plimbăm câteva serii de micuți marocani (printre care două fetite care strigă vesele sub rafalele serii „fissa, fissa”, grăbite să-și regăsească trupa de prieteni. Ne lipsea ambianța Grand Largue). Revista „Vue sur Mer Maroc” și asociația „Les Voiles du Partage” (organizatori ai evenimentului) sunt încântați, între cei de pe Hobie Cat, de pe jet-ski, de pe Little Gu și de pe Optimist, copiii au petrecut o după-amiază excelentă. Ne întâlnim mai spre seară la un couscous, la Taberna del Puerto.

În decembrie, înainte de Crăciun, trag o fugă la Timișoara, ca să mă ocup de ultimele retușuri la jurnalul meu de călătorie despre Galicia. Din viteză, particip la o expoziție pe două voci și la patru mâini, cu prietenul meu Dorin « Kiru » Chis, la Oradea. Acuarelele marinarului și fotografiile călătorului, pe tema mării. Normal. Seară de dezbateri, proiecție de film, cu Lucian Ionescu, despre expediția lui de 7 luni în caiac, de la Giurgiu la Veneția, și cu captain Florin despre croaziera lui Roz Avel în jurul Galiciei. Seara de excepție a avut loc după ora închiderii, într-un birt din Oradea, cu Kiru, Lucian, Pilgrim si Sebba, îndrăgostiți de aventuri, pasionați de mare, convivi excelenți și… și prieteni, nu mai încape vorbă.

Una peste alta, anul 2014 s-a terminat cu bine. Anul 2015 începe prost, dar asta e cu totul alta poveste.

Numai bine, tuturor

„Captain” Florin